Plonjonul lui „Țop” nu apare în statistici

De cele mai multe ori editorialele nu se nasc la birou, în liniștea unei redacții, ci afară, în mișcare, dintr-o întâmplare banală care, fără să-ți dai seama, te obligă să te oprești și să te uiți mai atent înapoi.

Cu Tavi Cojocaru m-am întâlnit într-o zi la Aviatorilor, fără agendă, doar cu reflexul ăla vechi de a vorbi despre fotbal așa cum se vorbea odinioară, din memorie, nu din reluări sau căutat pe net.

Și, inevitabil, discuția a alunecat spre portari, spre ierarhii imposibile, spre clasamentele acelea în care fiecare nume pe care îl rostești te obligă să fii atent la următorul. Lung, Iordache, Stelea, Moraru și ne-am oprit la Voinescu, pe care nu l-am văzut apărând.

Excepția Voinescu

Ion „Țop” Voinescu era unul dintre numele rostite, era acolo, deasupra oricărei discuții, genul de reper pe care nu-l sari fără să simți că strici tot sensul listei.

Și exact în momentul acela, între două replici și zgomotul orașului care trecea pe lângă noi, a venit ideea, simplă și, tocmai de aceea, necesară: pe 18 aprilie trebuie să ne amintim de el. Nu festiv, nu rigid, nu din obligație, ci așa cum merită oamenii care au fost mai mult decât statistici.

Un plonjon pe un hol lung

Și atunci i-am povestit lui Tavi cum l-am cunoscut pe Voinescu. Nu pe stadion, nu într-un cadru oficial, nu într-o poveste lustruită pentru istorie, ci pe un hol lung de la Frigotehnica, într-o după-amiază de sâmbătă, când urca scările spre studioul Sport Total FM cu o naturalețe care nu avea nimic din povara unei legende.

Trecuse de 80 de ani, dar în felul în care pășea era ceva care nu ținea de vârstă, ci de meserie, acea liniște a portarului care a văzut tot și nu mai are nevoie să explice nimic.

Vorbeam despre o gafă, una dintre acelea moderne, o comisese Tătărușanu, am întors gafa pe toate fețele. Îmi spunea ce s-a întâmplat, cum a ieșit portarul, unde a greșit, încercând, probabil, să pună ordine într-o fază care nu mai avea nevoie de ordine.

Ion „Țop” Voinescu și celebra sa săritură în care a atins transversala cu piciorul

Voinescu a intrat în explicații, era atât de profund că îți dădea impresia că urmează să publice un volum filozofic despre portarul de fotbal. Doar că, deodată, în timp ce vorbea, a făcut un pas în spate și, fără niciun avertisment, s-a aruncat în lateral cu brațul drept desfăcut, de parcă îi venea mingea.

Pe holul acela lung care ducea spre radio, spațios, că puteai juca fotbal lejer, între pereți încărcați de prime pagini  ale ziarului Sport Total, care vorbeau despre alții, un om trecut de 80 de ani a plonjat ca și cum mingea venea din nou, reală, grea, periculoasă.

A fost o fracțiune de secundă în care timpul s-a contractat violent. Nu mai era invitatul, nu mai era trecutul, era doar portarul și grija mea că poate și-a rupt ceva. 

S-a ridicat singur, fără grabă, fără gesturi dramatice, ca și cum nimic neobișnuit nu se întâmplase. “Stați să vă șterg de praf, domnule Voinescu…”, i-am spus, tremurând cumva că este grav rănit.

S-a uitat la mine cu un zâmbet scurt, în simplitatea lui, și mi-a răspuns cu replica aceea care spune mai mult decât orice analiză: „Stai calm. Nici când eram portar nu mă ștergeam. Că ajungeam ștergător, nu fotbalist!”.

Diferența dintre meserie și imagine

În momentul acela, tot clasamentul făcut de mine și de Tavi Cojocaru, de la Aviatorilor, a căpătat sens. Pentru că diferența nu stătea doar în reflexe, în trofee sau în meciuri, ci într-un fel de a fi care nu se negociază și nu se adaptează vremurilor.

Într-o încăpățânare curată de a rămâne fidel meseriei tale, indiferent dacă joci pe Wembley sau pe un hol prăfuit. De aceea, azi, pe 18 aprilie nu bifăm doar o aniversare, ci ne amintim de un om care nu se „ștergea”, nici de praf, nici de istorie, și care, fără să-și propună, a rămas acolo unde ajung foarte puțini: dincolo de comparații.

Ion „Țop” Voinescu nu e doar un nume într-un clasament, el este o legendă a fotbalului românesc care merită să fie amintită dincolo de paginile prăfuite ale statisticilor.