România și JO de iarnă, baba și mitraliera

Ne-am întors de la Jocurile Olimpice de Iarnă Milano-Cortina 2026 cu un loc 5 la bob-2 masculin și cu talentul nostru vechi de a transforma excepția în strategie națională, adică, sincer, nu v-ați săturat?

Mihai Tentea și George Iordache au împins România până la limita podiumului într-un sport în care diferențele se măsoară la sutimi, iar investițiile în milioane. Au fost la un pas de medalie într-o competiție dominată de Germania, țară care nu vine la Jocurile Olimpice cu speranțe, ci cu linii de producție.

Nemții au luat toate medaliile la bob-2, iar noi am venit cu ambiție și cu un sistem care își amintește de sporturile de iarnă doar în februarie, când ninge la televizor. E adevărat că iarna asta a nins, dar dacă ne întoarcem un pic în istorie și ne uităm la infrastructură, vom vedea că totul a fost făcut în bătaie de joc. Să nu uităm antrenamentele pe asfalt, pe la Predeal, când coborau pe sănii cu rulmenți sportivii români.

Dar avem cel mai bun rezultat

Ni se scot ochii cu locul 5 e, oficial, cel mai bun rezultat al României din ultimii 34 de ani la Jocurile de iarnă. Vai, locul 5, Doamne, am fost atât de aproape, dar de ce au venit domnule germanii cu 3 echipaje?

Cum ar fi spus Ion Cristoiu: „Cine le-a permis nemților să participe cu 3 echipe la bob-2:”. Ultima performanță superioară rămâne locul 4 din 1992, la Albertville, când Ioan Apostol și Liviu Cepoi terminau pe 4 la sanie dublu masculin. Trei decenii și jumătate între un loc 4 și un loc 5. Trei decenii și jumătate în care am coborât încet standardul până când am ajuns să ne entuziasmăm la ideea că “am fost aproape”.

Noi suntem aproape peste tot, în orice sport, însă premiem incompetența, plus secretarii generali, contabila, bucătarul și fochistul, mai ales la o medalie olimpică. Ați văzut că nici dacă obținem multe medalii, cum e la canotaj, tot nu e bine, că acolo se premiază și vâsla. Să ne bucurăm, atunci!

Revenind la JO de iarnă, delegația României a ajuns la sosire și nimic mai mult. Bob-4 pe 17, Julia Sauter pe 17 la patinaj artistic, ștafeta de sanie pe 9, dublul feminin la sanie pe 9, echipa mixtă de sărituri cu schiurile pe 12. Cel mai bun loc la schi alpin a fost 30. La schi fond, 24 la sprint pe echipe. La biatlon, 20 la ștafeta masculină.

O listă lungă de prezențe și cam atât. Dar mai trist este că presa a început cu titluri: Participare remarcabilă a României! Superb, nicio medalie, n-am mirosit nici măcar podiumul, însă importantă e participarea. Dar s-o lăsăm mai moale cu participările remarcabile!

Mai investim?

După o participare „remarcabilă”, cu performanțe între locurile 17 și 80, întrebarea pe care o evităm de fiecare dată: Ce facem, de fapt, între două ediții ale Jocurilor Olimpice?

Pentru că sportivii nu apar din comunicate și din participări „remarcabile”. Ei cresc într-un sistem sau, în cazul nostru, supraviețuiesc într-un sistem, mai nou îi și naturalizăm. Doar că noi îi naturalizăm pe cei care nu pot mai mult de un loc 17. România nu are pistă de bob, nu are centre moderne pentru sporturile pe gheață, nu are nicio bază largă de selecție, nu are o strategie care să depășească durata unui mandat. Are, în schimb, justificări, are explicații, are fraza aia obosită și cretină: “atât s-a putut”.

Între timp, Kazahstanul găsește un culoar și urcă pe podium. Bulgaria punctează și ea în clasamentul medaliilor, Estonia investește țintit și culege rezultate, Georgia își face loc pe sanie, Brazilia, țară fără iarnă autentică, reușește să prindă medalii în sporturi de nișă. Diferența nu e de ADN sportiv, e de strategie, de infarastructură li de cum sunt investiți banii. Împărțind bani în zeci de federații înseamnă să împrăștii câte 10 semințe pe 10 metri pătrați, apoi vrei rezultate. Nu se poate!

Locul 5 la bob-2 este o performanță reală și trebuie spus fără ironie, Tentea și Iordache au făcut o cursă mare, dar performanța lor e mai degrabă o dovadă a potențialului individual decât a forței sistemului. Când un rezultat bun apare într-un deșert de investiții, el seamănă mai mult cu un accident fericit decât cu rodul unei construcții. La fel este și-n cazul David Popovici, la fel a fost și Simona Halep. Noi trăim din câteva excepții.

Ne place să vorbim despre „renaștere” la fiecare ciclu olimpic. Ne place să credem că următoarea generație va rezolva ce n-am rezolvat noi. Dar fără infrastructură, fără centre de pregătire, fără finanțare stabilă și fără obiective clare pe 8-12 ani, următoarea generație va avea exact aceleași limite. Iar peste 4 ani vom scrie din nou că “e cel mai bun rezultat din ultimele decenii”, doar că cifra va crește, iar locul 5 sau 17 nu aduce nimic, doar amăgire.

Dacă nu înțelegem că performanța nu se improvizează în an olimpic, locul 5 va rămâne un vârf solitar într-un peisaj plat. Dar să stopăm bucuria asta exagerată, că oricum nu învățăm nimic din locurile 17 și 30!