Sepsi și retrogradarea cu premeditare

Când jucătorii își permit să bată la ușa omului care răspunde de proiectul Sepsi OSK, Laszlo Dioszegi, chiar și-n fața lui Viktor Orban, ca să schimbe antrenorul – în cazul de față, pe Dorinel Munteanu – nu mai vorbim despre fotbal, ci despre anarhie internă.

E greu de spus dacă acel moment a fost începutul sfârșitului sau doar simptomul vizibil al unei boli vechi: pierderea controlului. Într-un club sănătos, jucătorii joacă, antrenorii antrenează, iar patronii nu negociază vestiarul la colțul biroului. La Sepsi, granițele s-au dizolvat în haos și orgolii personale.

Nici Dumnezeu nu doarme, Niczuly!

Iar în poartă, acolo unde cândva stătea simbolul, liderul, stâlpul – a rămas Niczuly. Cândva „căpitanul de gheață”, azi portarul gafelor, al ezitărilor și al scuzelor. E greu să retrogradezi frumos, dar e și mai greu când ai un portar care pare să-și fi pierdut reflexele odată cu echilibrul echipei.

Greșelile lui Niczuly n-au mai fost excepții, ci norme. În momente-cheie, când Sepsi mai avea o suflare, o paradă, o intervenție, o speranță – a venit o gafă. Și s-a dus.

Apoi, încă o chestie, să vină cineva din anturajul lui Niczuly să critice generația lui Hagi, că poate omul nu era suficient bărbat, mi se pare o sfidare la adresa bunului simț.

Ce lot slab au covăsnenii

Tot auzi pe la TV despre superechipa lui Sepsi, păi uitați-vă la Matei, în afară de vorbit, omul e campion. Când vine vorba despre fapte? Două retrogradări, e loc și de-a 3-a!

Lotul lui Sepsi? Un mixt anost între vedete eșuate, mercenari fără motivație și „tineri de perspectivă” care n-au arătat niciun viitor. Fotbalul e despre identitate, despre ardere interioară, despre o luptă pe care o simți și din tribune. La Sepsi, n-ai mai simțit nimic. Era o echipă cu hainele călcate, dar sufletul șifonat.

Și ce public să te împingă de la spate, când stadionul se confundă cu liniștea unei biblioteci închise? Fără presiune, fără pasiune, fără un murmur măcar la agonie. Ce să mai salvezi într-un loc unde nu mai arde nimic? Nu merge doar cu Hajra Sepsi și o mână de oameni care lăudau pâinea lui Dioszegi.

Retrogradarea celor de la Sepsi este, în esență, o decizie luată în fiecare etapă, în fiecare alegere greșită, în fiecare meci jucat cu frâna de mână trasă. Nu a fost un accident, ci o consecință.

Dacă Liga a II-a va fi locul în care clubul își spală păcatele și reînvață drumul muncii, rămâne de văzut. Dar poate, acolo, departe de lumina reflectoarelor, Sepsi va învăța din nou ce înseamnă unitate. Și că nimeni nu e mai presus de echipă – nici portarul, nici delegația de jucători revoltați, nici măcar patronul.

Pentru că, în fotbal, dacă nu respecți ierarhia, te trezești, inevitabil, în subsol. Și sperăm ca Dioszegi să învețe din asta! Măcar acum!