Articol de Oana Duşmănescu - Publicat luni, 08 septembrie 2025 16:15 / Actualizat luni, 08 septembrie 2025 16:49
Sportul a luat de multe ori chipul și asemănarea dictatorilor lumii - mijlocitor al gloriei, al imaginii dorit-benigne, al progresului unidirecțional, al simbolisticii, al capetelor care au rămas lipite de gât, al unei false mântuiri și al unei asocieri care ne-a rămas lipită de memorie: dacă sportul dintr-o țară oarecare e bogat și spectaculos, atunci și conducătorul suprem trebuie să fie sufletist, generos și important.
Eram obișnuiți cu toate astea, dacă priveam aplecându-ne spre Est și apoi și mai mult, tot spre Est. Doar că toate astea nu se petrecuseră deocamdată pe Tărâmul celor Liberi și în Căminul celor Curajoși.
Donald Trump a apărut la finala masculină de US Open, câștigată de spaniolul Carlos Alcaraz în fața italianului Jannik Sinner (6-2, 3-6, 6-1, 6-4), pe celebra arenă „Arthur Ashe” din cadrul complexului de la Flushing Meadows, New York. Cei 24.000 de spectatori au fost nevoiți să aștepte jumătate de oră ca POTUS să-și ia locul în tribune - de-abia apoi partida a început.
Huiduit sau aplaudat?
Și una, și alta, dar ce mai contează asta? Oriunde apare Trump, centrul atenției se mută asupra lui, într-un exercițiu de adorație (chiar și antiadorație) dus dincolo de bariera conștienței. Trump a câștigat anul acesta US Open, ar trebui să-i înscrie cineva numele în lunga listă a celor victorioși în ultimul turneu de Mare Șlem al anului. Acolo, pe undeva între merit, tradiție, muncă, transpirație, povești incredibile ale triumfului și eșecului.
Dar e Trump își asumă faima până la un moment dat - până când lumea își aduce aminte de „curățenia” destoinică pe care președintele american o face în rândul imigranților și, uneori, din prea multă râvnă, în rândul propriilor cetățeni. Sau de încercările de a împăca Ucraina cu Rusia - o scenetă nereușită jucată la scară planetară, doar pentru alte câteva clipe de atenție dedicate actualului locatar de la Casa Albă.
Pentru că, la fel ca orice autoritate bazată pe discriminare, pe superficialitate, pe „cringe” și pe umilirea oricărei alte forme de viață (în afara lui Vladimir Putin), Donald Trump urăște să fie hulit la scenă deschisă. Nu vrea să audă că e contestat, se supără și, dacă se supără, iar nu e bine.
Așa că, pentru siguranță, Federația Americană de Tenis a cerut televiziunilor care au transmis finala masculină de la US Open să cenzureze orice reacție (a se citi - negativă) la prezența lui Trump în loja oficială a sponsorului Rolex.
Iar în societatea americană cuvântul „cenzură” sună ca o cratiță aruncată pe nișlte trepte care încep undeva, foarte sus, și nu se mai termină. Etanșeizarea senzațiilor față de Trump capătă tușe din ce în ce mai groase și mai obligatorii - organizatorilor le-a fost teamă de huiduieli care să se propage pe tot mapamondul iubitor de tenis. Ele pot fi adresate doar protagoniștilor de pe teren, nicidecum celui mai supărăcios dintre pământeni.
Trump există, dar nu poate fi contestat. Vine la tenis, dar e OK să-l ignorăm, atâta vreme cât nu-l lăudăm. Vrea să fie în lumina reflectoarelor, dar nu ca să fie fluierat. E antidemocrat să tai reacțiile mulțimii în fața pericolului care o paște din interior. E antiamerican. E antiuman.
Și totuși - se întâmplă. De-acum este același lucru: și dacă ne uităm spre Est, și dacă ne uităm spre Vest, vedem liderii lumii cum își înmoaie unghiile în sport ca într-un tort care înainte era pentru toată lumea, dar acum este doar pentru ei.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
