Daria

E ca şi cum nu ne mai putem ţine, dom'le!, cât să mai suferim?, au fost ani grei, e vremea să ne scoatem pârleala, să scoatem pe gură ca şi cum am scoate pe partea cealaltă, să trăim, să dăm cu viaţa de pământ, mama ei! Da, viaţa e frumoasă. Pentru cine o mai are.

Furtună într-un pahar cu bere

Evident, cui îi mai arde de războiul de lângă noi? Adică nu ne e de ajuns? Ne luăm vacanţă de la bombele şi morţii din Ucraina aşa cum ne luăm concediu de la serviciu, las' că o să-l găsim tot acolo când ne întoarcem, nu pleacă nicăieri! 

La un moment dat ajung chiar să ne enerveze ştirile despre conflict, îl punem pe off, mergem să ne prăjim pielea sau creierii la aceeaşi mare pline de mine, acolo unde ţărmul, devenit prea lat şi prea scump pentru că şmecheria nu se ieftineşte niciodată, e lins de uleirile vagaboande ale navei ruseşti care a scuipat cu rachete spre copiii şi mamele de la Viniţa.

Altădată o bătaie de aripi de fluture la Tokyo provoca o tornadă în Texas. Astăzi e invers. Un covor de bombe în Doneţk naşte un căscat şi un râgâit pe un şezlong la Mamaia. Păi, nu trăim în cea mai bună dintre lumi?!

Cea care nu era

Sunt şi dintre cei care nu-şi pot lua vacanţă pentru că nu mai au de la ce. Nu mai au casă, nu mai muncă, nu mai au viitor, nu mai au nimic. Alţii au totul în afară, dar un mare vid de partea cealaltă, au fost goliţi, evacuaţi din ei înşişi, răzuiţi pe interior. 

Poartă cu ei în toată lumea un sac de tristeţe şi angoase, sunt fantome pe care mulţi refuză să le vadă.

Acum am văzut. Şi am auzit. Mărturia e prea puternică. E ca şi cum toată greutatea lumii ar sta pe umerii ei de milionară. Şi acum putem pricepe cât contează banii când eşti exilat din tot ce înseamnă a fi tu însuţi.

Rusoaica Daria Kasatkina poate fi pentru mulţi doar un persoană care loveşte o minge în nesfârşitul circuit al tenisului mondial. E numărul 12 WTA, are 4 titluri şi avea, până de curând, o viaţă publică ternă. O faţă oarecare, vag încruntată, mai degrabă inexpresivă. 

Atunci când am văzut pozele ei alături de partenera de viaţă am sesizat însă o altă lumină, expresii fericite, jucăuşe, eliberate. Dar asta poate fi valabil pentru oricine. Putem avea mai multe vieţi. Putem trăi mai multe poveşti. Kasatkina era o oarecare. Până la interviul care m-a despicat ca un cuţit.

Drumul fără întoarcere

„Mă simt neputincioasă. Vreau să joc împotriva unor adversare care nu se gândesc la terenuri bombardate. Ştiu cât de important e să ai unde să te întorci, indiferent cât de slab ai jucat, dacă te-ai certat cu partenerul, dacă ai probleme. Acasă te regăseşti mereu. Nu-mi pot imagina cum e să nu ai o casă, să te trezeşti că pur şi simplu ţi-a fost luată”. 

La final e întrebată dacă îi e frică să se întoarcă în Rusia după declaraţiile date. E de privit, în secundele care urmează întrebării, faţa tinerei sportive, tânărului om. Era ca şi cum o crevasă s-ar fi deschis pe dinăuntru, perspectiva neantului, a întunericului absolut, a spaimei ultime, cea de dinaintea sfârşitului lumii. 

Dacă există un Dumnezeu cred că atunci ar fi trebuit să o ia în braţe, să o ţină ca să nu cadă în hău. A luat-o în schimb jurnalistul, rugând-o să nu plângă, dar cum ar fi putut să nu?

Ceilalţi

Kasatkina exprimă tot ceea ce am obosit să mai auzim. Exilul permanent, în toiul tragediei ucrainene, a mii de sportivi de ambele părţi ale sârmei ghimpate, exilul tuturor celor care au o conştiinţă, care refuză să închidă ochii - îi ţin deschişi până când li se inundă, deposedaţi de tot ceea ce i-ar fi făcut fiinţe zâmbitoare, idealul ultim al umanităţii. Ei sunt cei scufundaţi într-o mare fără maluri.