)
Articol de Radu Naum - Publicat joi, 08 decembrie 2022 13:14 / Actualizat joi, 08 decembrie 2022 13:14
Se poate şi fără
Apetenţa de a preamări, introniza, diviniza indivizi în interiorul unui sport colectiv e una dintre cele mai nostime şi paradoxale obsesii ale umanităţii sportive. De exemplu, pe la noi face furori un nou sport: handbalul individual. E precum Republica Populară Doneţk, nerecunoscută de nimeni, dar nu-i nimic, suntem maeştri în a crea realităţi paralele, am avut de la cine învăţa.
Emiratele Fotbalistice Uimite
La nivel planetar, de la Pele la Platini, de la Maradona la Messi şi de la Ronaldo la Ronaldo, câţiva jucători excepţionali au devenit într-un fel apatrizi, cetăţeni fără ţară căci sunt mai presus decât oricare dintre ele. Publicul le-a facilitat înfiinţarea de patrii personale, regate pe persoană fizică în care supuşii au un singur drept: să se prosterneze zilnic la conducătorul de balon suprem.
Aşa au apărut Sultanatul Maradona sau Negusatul Messi. Ori Statul Statuar Hagi. Observaţi că în afara latinităţii înclinaţia către dictaturi pasionale are pantă mai lină. Lui Cruyff, inventator de fotbal, ori Beckenbauer nu li s-au încredinţat domenii ale adulaţiei în care raţiunea e un prizonier de conștiinţă al simţirii. Deh, oameni fără imaginaţie.
Coşmardao
La capătul victoriei fabuloase, 6-1, a Portugaliei asupra unei echipe a Elveţiei strivite de vagonul de talent fotbalistic răsturnat peste ea sărbătoarea era în toi. Când, ce să vezi?, un tip cu o faţă umbroasă părăsea terenul repede, de parcă făcea parte din tabăra învinşilor. Şi într-un fel aşa şi era. Ronaldo, Cristiano, tocmai primise un pachet de veşti proaste: Portugalia se putea califica şi fără el, iar un tânăr, Goncalo Ramos, tocmai îi lua locul cu mare succes.
În plus, Santos îl trimisese la locul lui după ieşirea de neam prost din meciul precedent şi îi decretase statutul de rezervă. Practic, tot ce ura mai mult, să nu fie piua întâi în tot şi-n toate, coşmarul suprem al unuia care se crede nemuritor şi indispensabil, tocmai devenise realitate. Aşa că a tulit-o, că cine ştie ce mai făcea. Ce suveran absolut ar preda fericit coroana unui băieţaş din Olhao?
Ultima expresie
Povestea lui Ronaldo, colosal jucător, om care adună în el mai multe discipline, fotbalist de clasă, săritor în înălţime, halterofil şi, în vremurile mai bune, alergător de sută e îndeajuns pentru a umple un Guggenheim. Dar felul în care îşi încheie, mai bine zis în care nu vrea să îşi închieie cariera e trist. E trist pentru el, dar mai ales pentru cei care pretind în numele lui aceleaşi prerogative pentru ca atunci când decidea meciuri de unul singur.
Cristiano nu a înţeles că e timpul să se pună total în slujba echipei pentru că el nu crede că practică un sport colectiv. Şi asta şi din vina noastră.
Potopul de după el
A vărsat toate mizeriile despre Manchester United, sigur, adevărate, dar dacă îi mergea bine acolo îi mai turuia gura aşa în faţa acelui Pierce Brosnan cu pistol lângă microfon? Apoi l-a făcut până şi pe ştersul Santos să îşi iasă din fire şi să îl pună la punct public, atât a fost de deplasată atitudinea lui. Şi cum poţi părăsi petrecerea colegilor după o calificare istorică, mârâind către presă doar ceva despre cum că venirea lui pe juma’ de miliard la Al-Nassr e o minciună? Atât a avut de zis despre acea seară luminoasă a minunaţilor lui colegi?!
Admirăm până la nebunie faţade în spatele cărora se cască un hău ameţitor. Ronaldo are deja ceva de speriat, înfricoşător în demersul lui actual. Marin Preda termina un mare roman cu celebrele cuvinte «Dacă dragoste nu e, nimic nu e». Pentru Cristiano, dacă el nu e, nimic nu e. O fim.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
