Nu-l mai cred pe Luis Enrique!

Mi-a plăcut Luis Enrique. Stilul lui, discursul, filosofia sa, unghiul din care privește jocul, jucătorii, mingea. Ideea de fotbal ca spectacol, fotbal și pentru spectatori, nu doar pentru rezultat. L-am crezut și la Barcelona, și la națională.

Mi-a plăcut Lucho până acum. Acest ultim meci al Spaniei m-a dezamăgit. Selecționerul ei, la fel de mult. Și nu îl mai cred, după 1-2 cu Japonia.

Nu îl cred când ne zice că nu a știut la mijlocul reprizei secunde că, timp de trei minute, La Roja era eliminată. „Dacă aș fi aflat, aș fi făcut infarct”, a afirmat el la conferință. 

A știut, dar a rămas calm. Ce știa sigur era că nemții vor juca până la capăt și vor încerca să răstoarne scorul în fața costaricanilor, ceea ce au și făcut. Știa că ei nu renunță niciodată, chiar dacă jocul lor colectiv nu funcționează.

A spus că e nemulțumit de joc și de rezultat și că voia să câștige grupa. Din nou, nu îl cred, cel puțin la ultima parte a afirmației.

Rămâne un mister dacă a premeditat acest scenariu, al eșecului cu Japonia și al locului 2, dar cum să nu-l atragă un posibil traseu spre finală cu Maroc, Portugalia, Franța? Pare mai accesibil decât Croația, Brazilia, Argentina.

Multe detalii nu mi-au plăcut joi seară la Spania. Mai ales unul. După o primă repriză bună, în care niponii nu au găsit mingea, jucătorii săi i-au privit pasiv pe adversari, au stat prea departe de ei, i-au lăsat să șuteze, să centreze și să recentreze. 

Nu mai era Spania, era o echipă spectatoare, nu o echipă care joacă pentru spectatori.

Chiar și la 1-2, mai avea peste 40 de minute, cu tot cu prelungiri. Dar a lăsat impresia că putea să mai evolueze trei meciuri și tot n-ar fi pus în pericol poarta Japoniei. Domina ca și cum ar fi vrut să fie sigură că se termină 1-2. Deziluzia Roja.