)
Articol de Ionuţ Iordache - Publicat luni, 19 octombrie 2026 17:43 / Actualizat luni, 19 octombrie 2026 18:31
Campionul mondial din 1998 se plânge că e „stors ca o lămâie” la taxe și vrea să iasă în stradă să se bată cu „puștii nesimțiți”. Poate ar trebui să citească istoria primăriei din Limoges
Am fost la Limoges acum vreo șapte ani. Am stat în fața primăriei și m-am uitat îndelung la fațada de calcar și la turnul cu ceas. Toată clădirea fusese gândită după modelul vechii primării a Parisului.
Nu a fost construită doar din bani publici. A fost construită în mare parte din averea lui Alfred Fournier, un om bogat din oraș, care a murit fără copii, în anii 1870, și și-a lăsat banii comunității.
Acum 150 de ani, un om bogat a înțeles că averea lui are sens doar dacă rămâne ceva pentru ceilalți.
Sâmbătă, clădirea a ars. La finalul unei manifestații împotriva scumpirilor. Acoperișul s-a prăbușit peste etajele de dedesubt, turnul de 43 de metri s-a surpat.
M-a apucat și pe mine furia când am văzut imaginile. Dar nu am vrut să mă bat cu nimeni. Am vrut să înțeleg de ce s-a ajuns aici.
„Puștii ăia nesimțiți”
Emmanuel Petit, în schimb, vrea să iasă în stradă și să se bată.
Nu cu politicienii despre care spune că păstrează toți banii pentru ei. Nu cu cei care au promis spitale, școli și salarii decente. Vrea să se bată cu „puștii ăștia nesimțiți”.
Ce s-a întâmplat la Limoges nu are nicio scuză. Cine dă foc unei clădiri de patrimoniu nu protestează, ci distruge ceva ce aparține și celor pe care pretinde că îi apără.
Dar nu despre incendiatori vreau să scriu. Vreau să scriu despre omul care a dat golul de 3-0 cu Brazilia în 1998 și care azi se plânge că e „stors ca o lămâie” la taxe.
Două feluri de „m-am săturat”
Petit a jucat la Monaco, Arsenal, Chelsea și Barcelona. A câștigat un Mondial și un Euro. A avut contracte, prime, drepturi de imagine. Azi e consultant TV și radio, iar averea sa este estimată la câteva milioane de euro. Și are dreptul la ele, le-a muncit, nu au fost bani furați.
Doar că, atunci când un milionar spune „m-am săturat”, propoziția sună altfel decât atunci când o spune un om care face naveta două ore pentru un salariu care se termină pe 20 ale lunii.
Unul se plânge că plătește prea mult. Celălalt, că nu mai are.
Profesorul de reziliență
Mai mult, Emmanuel Petit ține conferințe în companii. Temele? Depășirea de sine, gestionarea stresului, reziliența și luarea deciziilor. Oamenii plătesc ca să audă de la el cum gestionezi presiunea, cum rămâi lucid când totul arde în jurul tău, cum construiești coeziunea unei echipe.
Apoi țara lui intră sub presiune. Totul arde, la propriu. Și reacția profesorului de reziliență este: „Simt nevoia să ies în stradă și să mă iau la bătaie”.
Iar lecția de coeziune se încheie cu: „Întoarceți-vă de unde ați venit! Nu avem nevoie de voi”.
Pe scenă, unul. În stradă, altul.
Succesul pe care nu-l mai câștigă nimeni
Arthur Brooks, profesorul de la Harvard care a scris ani de zile despre fericire și muncă, are o idee simplă: oamenii nu au nevoie doar de bani, au nevoie de succes câștigat.
De sentimentul că efortul lor duce undeva. Că dacă învață, muncesc și respectă regulile, viața lor va arăta un pic mai bine mâine decât azi.
Tânărului de 20 de ani i se promite totul. Politicienii îi promit locuri de muncă și locuințe. Social media îi arată în fiecare seară vacanțe în Maldive, ceasuri, mașini și oameni care „au reușit” la 25 de ani.
Și el nu primește nimic. Nici măcar o parte mică din acel ceva. Iar asta nu ține de invidie, ci de o promisiune încălcată zilnic, în fața ochilor lui.
Brooks mai spune un lucru, care i se potrivește perfect lui Petit: trăim într-o cultură a disprețului. Celălalt nu mai e un om cu care nu sunt de acord, e un „nesimțit”, un „străin”, unul care trebuie să se „întoarcă de unde a venit”.
Iar disprețul, avertizează Brooks, nu a convins niciodată pe nimeni, doar adâncește prăpastia.
Părinți vs restul lumii
Am o fată de 13 ani. Încerc, pe cât pot, să o învăț ce înseamnă răbdarea. Că lucrurile bune se construiesc greu. Că munca și disciplina contează mai mult decât talentul. Că nu tot ce strălucește pe un ecran e adevărat.
Și îmi dau seama, în fiecare zi, cât de greu e. Pentru că oricât m-aș strădui eu, e greu să lupt împotriva lumii în care trăiește.
Eu îi spun „ai răbdare”, iar ecranul îi arată un puști de vârsta ei care a devenit bogat dintr-un clip de 15 secunde.
Eu îi spun „învață”, iar lumea îi arată oameni cu doctorat care nu-și găsesc de lucru.
Eu îi spun „muncește”, iar telefonul îi arată influenceri care se laudă cu ce au cumpărat fără să fi muncit o zi.
Oare e vina copiilor?
Simon Sinek spune că o întreagă generație a crescut cu gratificare instantanee, cu like-uri și dopamină, și se lovește apoi de un zid: viața reală nu se încarcă în trei secunde. Are dreptate.
Dar vina nu e a copiilor. Noi, adulții, am construit lumea în care ei cresc, și tot noi ne mirăm că nu mai cred în reguli.
Când Petit vorbește despre „puștii ăștia nesimțiți”, eu mă gândesc la fata mea peste cinci ani. Și mă întreb ce îi voi spune dacă va face totul cum trebuie și tot nu va ajunge nicăieri.
Liderii care nu mai mănâncă ultimii
Sinek are și o metaforă foarte bună: liderii mănâncă ultimii. Într-o organizație sănătoasă, cei din vârf îi protejează pe cei de jos și creează un cerc de siguranță.
Când liderii își protejează doar propriile privilegii și îi sacrifică pe ceilalți, oamenii simt asta, chiar dacă n-au văzut niciun grafic. Iar încrederea moare.
Exact asta e furia din Franța. Și din România. Și de oriunde. Nu e o criză de bani, e o criză de încredere.
12 oameni, 4 miliarde de oameni
Potrivit World Inequality Report 2026, coordonat de Thomas Piketty și realizat de peste 200 de cercetători, cei mai bogați 10% dețin 75% din toată averea lumii, iar jumătatea de jos doar 2%.
Datele Oxfam arată că cei mai bogați 12 miliardari ai lumii dețineau anul trecut mai mult decât jumătatea cea mai săracă a omenirii, adică peste patru miliarde de oameni!
E cea mai mare prăpastie din istorie? Nu chiar. Înainte de Primul Război Mondial, în Europa Belle Époque, concentrarea averii era la fel de mare sau chiar mai mare.
Adică trăim în cea mai inegală lume din ultimii o sută de ani.
Ce știa Alfred Fournier
Bogații par să uite de fiecare dată aceeași lecție.
Ultima dată când averea a fost atât de concentrată, la începutul secolului XX, lumea a trecut prin revoluții, războaie și prăbușiri de imperii. Inegalitatea nu a fost singura cauză, dar a fost combustibilul. Iar Epoca de Aur nu s-a încheiat pentru că bogații și-au redistribuit voluntar averile, ci pentru că impozitarea progresivă, legile antitrust și drepturile muncitorilor au schimbat regulile jocului.
Nu există liniște într-o societate în care câțiva au tot și restul nu au nici măcar speranța că vor avea ceva. Istoria a arătat-o de prea multe ori. Ziduri mai înalte, pază mai bună, cartiere închise nu au salvat niciodată pe nimeni pe termen lung.
Alfred Fournier a înțeles asta acum 150 de ani. Cine are averea are și cel mai mult de pierdut când se rupe pacea socială. Ar trebui să fie primii interesați de ea.
Vremurile absurde
Trăim într-o lume în care un baschetbalist din NBA își cumpără o mașină de 5 milioane de dolari și o postează pe Instagram, iar în același timp oameni cu doctorate sunt șomeri. Oameni care au învățat 25 de ani ca să ajungă să trimită CV-uri la care nu răspunde nimeni.
Baschetbalistul nu e vinovat. Nici Petit nu e vinovat că a fost talentat. Dar trăim într-o lume care a pierdut legătura dintre efort și răsplată.
Iar cel mai puțin indicat să le explice „regulile” celor rămași pe dinafară este exact omul pe care lumea asta l-a răsplătit regește și poate aberant.
