Mirel, să nu te bage la vot!

S-au făcut fel și fel de comentarii. Că nu s-a mai întâmplat ever, că nu se face așa ceva sau că, de fapt, era normal să explodeze emoțional, la cum e el și cât de mult își dorește ca echipa să reușească. Sau ca el să reușească.

Nu pot să spun că sunt prieten cu Mirel Rădoi. Dar ne cunoaștem de mult și am avut ceva „meciuri" de-a lungul timpului. Și când era jucător, și apoi, mai ales când a devenit antrenorul naționalei.

Dar mereu a fost un dialog interesant, pentru că vorbește, spune lucruri, nu se ascunde după tot felul de explicații, chiar dacă, la fel ca și vineri seară, nu poate mereu să spună chiar tot ce gândește, ce simte.

Senzația aia idioată că parcă vorbești la pereți

A vorbit despre valoare, despre nonvaloare, despre atitudine și determinare, adică despre lipsa lor, despre limitele lui și ale jucătorilor lui. Despre senzația aia idioată că, deși încerci să le transmiți lucruri importante care țin, până la urmă, doar de ABC-ul fotbalului, parcă vorbești la pereți.

De ce se întâmplă asta? Tocmai fiindcă băieții, de la noi sau străinii de mâna a doua și a treia care ajung pe la noi, nu au sau au uitat ABC-ul fotbalului.

Nu e normal ca o echipă precum Universitatea Craiova să fie aproape dependentă de un singur jucător. Alex Mitriță nu e Maradona, să tragă echipa după el la nesfârșit.

Și, dacă ne amintim, nici argentinianul nu făcea totul singur, avea niște colegi de nădejde alături, fotbaliști, nu glumă!

Mitriță nu are pe nimeni. Fiindcă oltenii nu au atacant, nu au jucători de valoare la construcție, cu adevărat de valoare. Nu au creatori, nu au fotbaliști cu tupeu ofensiv, care să conteze constant.

Ștefan Baiaram are potențial, dar de atâția ani deja e doar o promisiune ce nu mai trece de stadiul de cocon. Face un joc senzațional, vezi cel cu Dinamo, după care aproape că dispare alte câteva meciuri.

Bancu ar fi o excepție, dar e doar un fundaș lateral totuși, chiar dacă aportul lui ofensiv e de multe ori peste nivelul unor așa-ziși atacanți. Screciu merge, însă are un prea accentuat profil defensiv. De apărat însă mai știm s-o facem, că ne tot apărăm de la Posada, din 1330.

Dar la jocul ofensiv, combinativ, ăla care contează cu adevărat și pe tabelă, și în inimile oamenilor din tribune, care tot speră, așteaptă, suferă, avem mari lacune. La mai toate capitolele, la mai toate nivelurile.

Singurul cu ceva clasă, dintre străini, cu calitate ofensivă adică, e Mora, dar și el apare prea rar și prea de departe, din flancul drept al ofensivei. De aceea, în ultima treime, Mitriță e atât de singur, iar Craiova nu are cum să depășească statutul de etern outsider.

Cum de au pierdut jucătorii acel ABC, plăcerea aia de a juca, de a arăta și altceva decât nesfârșitul șir de pase laterale sau înapoi, de 5-10 metri, la alibi, la trecerea timpului?

Au uitat ABC-ul fiindcă, la noi, antrenorii urlă la copii de U10 sau U12 să paseze, să nu dribleze, să joace tactic, să câștige. Dacă nu mă credeți, duceți-vă pe la turnee d-astea juvenile! E de noaptea minții.

Și uite-așa, ajung să uite de ce s-au apucat de fotbal, că voiau să-i dribleze pe toți, că aveau curaj să intre printre adversari, să combine, să tragă sănătos la poartă, să se bucure de jocul ăsta.

Îi mutilăm fotbalistic, le ștergem toate instinctele, toate visurile. Și ajung purtători ilegali de crampoane, dar cu mașini de fițe. De ce să te mai complici când e așa de simplu?! Dai un pic dreapta, un pic stânga, hai și înapoi, important e să nu greșești. Și lasă... că rezolvă cumva unul ca Mitriță.

Și pentru asta sunt vinovați toți cei care lucrează în fotbalul nostru măcelărit de lipsa de valoare, de atitudine, de determinare, de curaj. Cum să ai lideri dacă îi crești cu frica?!

Fiindcă lucrurile nu stau așa numai la Craiova. E un virus care s-a răspândit de ceva generații, a devenit parte din ADN-ul fotbalistic. Zici că pontează ca muncitorii de la UREMOAS. Gata, a mai trecut un meci, o săptămână, o lună, să vină banii la băieți!

Contracte cu trei-patru zerouri, simbrie babană pentru zero-urile de pe teren! Nu-i vorbă, aleargă, dar nu produc mai nimic acolo unde se face diferența, unde se pune.

Afară se lucrează altfel, cu totul altfel. Dar noi nu prea putem simți asta, că în Superligă vin, în covârșitoare majoritate, băieți refuzați de alții. Louis Munteanu, Bîrligea, Ianis Stoica, respectiv Cisotti, Thiam sau Selmani, sunt doar câteva dintre excepții, când vine vorba despre valoare prin preajma sau în careurile adverse.

Cum s-ar putea rezolva asta?! Că dacă ne apucăm de mâine de treabă, serios, corect, dacă încurajăm valoarea, curajul, determinarea, atitudinea, dacă tăiem de pe listă nepotismul și sacoșismul, tot ne-ar trebui două-trei decenii, cel puțin. Și asta doar să ne întoarcem la ce am avut cândva și am risipit așa de ușor.

Până atunci, din când în când ne vom bucura pentru unele performanțe, mai mari sau mai mici. Excepții episodice, tot mai rare, de ceva calificări la turnee finale unde contăm doar până la un punct. Sau vom plânge întrebându-ne de ce nu reușim, ce ne scapă, ce greșim, de ce nu reușim să-i facem pe jucători să pună ceva pe iarbă.

Unii vor, Mirele, dar degeaba, că nu pot! Așa e cum spui: sunt limitați de frică, de confort, de prea multă liniște. Nu pot mai mult. Iar unora, cel mai probabil, nici nu le pasă.

Dar tu ai grijă, nu plânge și nu te plânge prea mult, că dacă te dai prea mult la ei, te bagă la vot! Și sigur nu treci în turul doi! Cum s-a mai tot întâmplat, că Dorinel Munteanu e doar ultimul exemplu dintr-un șir ce n-ar încăpea aici. Dar astea sunt adevăruri ce nu pot fi mereu rostite.