)
Articol de Mitică Docan - Publicat luni, 20 iulie 2026 08:04 / Actualizat luni, 20 iulie 2026 17:18
E finalul unui Campionat Mondial care a schimbat felul în care ne raportăm la fotbal. Iată 5 concluzii adiacente competiției, dileme și situații surprinzătoare pe care le-am remarcat după 104 meciuri disputate în aproape 40 de zile de fotbal.
1. Un duh întunecat bântuie FIFA
E mieros, rozaliu și nu are scrupule să desfigureze moștenirea fotbalului. După ce s-a pozat cu alde Putin și elita qatareză, Infantino și-a desăvârșit opera: a omorât și îngropat adânc ideea despărțirii fotbalului de politic. Pentru noi, mai puțini naivi, implementarea acestei idei nu a fost niciodată o realitate, dar aparența ei era susținută străruitor de FIFA, în ciuda cacofoniilor și contradicțiilor flagrante de-a lungul ultimelor decenii. Acum, însă, la acest Mondial, am văzut cu toții în ce cerc infernal se poate ajunge.
De la distorsionarea competiției - vezi cazul Folarin Balogun - și până la „Premiul pentru Pace” sau groteștile discursuri ale lui Donald Trump, Infantino a politizat Cupa Mondială până dincolo de suportabilitate. Președintele FIFA a reușit să înfurie UEFA și Comitetul Olimpic Internațional, să tolereze excesele unei țări-gazdă care a tratat mizerabil anumite naționale, să slăbească încrederea în integritatea sportului, să amestece sau să schimbe regulile în timpul competiției. A tolerat inexplicabil aberațiile revizioniste ale argentinienilor sau a minimalizat efectele acelei „strategii dinamice de vânzare a biletelor”, care a dus prețurile pe stadioane la cote de neimaginat.
Colac peste pupăză, Infantino a dat și în cultul personalității. A trecut în contracte obligația să apară pe fiecare transmisiune TV, fiind dispus să zboare peste 115 ore și să acopere peste 96 de mii de kilometri (!) pentru a vedea meciurile pe 16 stadioane de la Mondial, deși forul pe care îl conduce a promis că scade emisiile cu 50% până în 2030. Nu suntem epuizați de nopțile pierdute, de orele inumane ale meciurilor, dar ne-a ajuns de fățărnicia unui personaj care l-a enervat până și pe Platini.
2. Un fel de The Truman Show: cum a crescut sentimentul de artificial
Cu toate coregrafiile, pauzele de hidratare, dronele și camerele TV care au urmărit „actorii” mai ceva ca propriile umbre, unii dintre privitori au simțit cum a crescut exponențial sentimentul de spectacol. Pe bună dreptate.
De altfel, CM 2026 a fost o ediție copleșitor dedicată privitorului la ecran, iar nu spectatorului de pe stadion. Experiența de acasă a bătut la distanțe astronomice senzația de pe stadion. Grafica marilor televiziuni a fost desprinsă direct din Total Recall, invitații au fost titani ai fotbalului - deși Zlatan are zero goluri la vreo ediție de Mondial, interacțiunea cu publicul prin intermediul rețelelor de socializare a fost hiperamplificată, pauzele de publicitate au punctat „clienții” casnici și au mulțumit corporațiile.
Care este, însă, riscul unei asemenea abordări mediatice? Când ai impresia că asiști la un fel de The Truman Show, un spectacol confecționat cap-coadă, e normal să ti se pară că acțiunea adevărată este decisă, de fapt, altundeva. Că Infantino sau Trump trag sforile pentru Argentina lui Messi, că arbitrajul este o mascaradă cu scop precis - iar nu falimentul unei selecții catastrofale de fluierași, că se joacă poate pentru scoruri corecte, pariuri, favorite etc.
Spectacolul, prin natura lui, presupune planificare, nu spontaneitate. Cu cât fotbalul devine mai încorsetat în pași ficși, cu atât spectatorul o să simtă mai acut lipsa de credibilitate.
3. Lenea și obsesia cu individualitățile
Probabil unul dintre cele mai bune texte despre Mondial a venit din partea editorialistului Guardian Jonathan Liew, care a observat obsesia pentru succesul individual al marilor nume, de la Messi la Cristiano Ronaldo. Cel puțin în fazele finale, presa și algoritmii din online au prioritizat un narativ al numelor mari pentru a genera trafic și atenție, ajungând să nu mai descrie un meci drept o confruntare între două țări sau două sisteme de joc, ci ca o competiție personală între vedete sau o cursă individuală pentru Gheata de Aur.
Este ceea ce Liew cataloghează drept „îndobitocire voită”, adică reducerea fotbalului la performanțele unui singur jucător, o alegere facilă, narcisistă și leneșă, fiindcă este mult mai simplu să spui că „X a rezolvat meciul” decât să analizezi interacțiunile complexe dintre 22 de jucători pe teren, ghidați tactic de imaginația unui antrenor.
Îmi permit să speculez că această nouă abordare poate fi consecința ascensiunii unei generații care trebuie să consume influenceri și care nu e dispusă să depună efort să înțeleagă situații sofisticate, o generație pentru care succesul trebuie să aibă un singur chip uman, nu să fie disipată în concepte precum „grup” și „relații de joc”. Mai periculos, o generație care premiază doar vedetă, nu și sistemul din spatele ei. O tentație reducționistă pe care ar trebui să o descurajăm pe cât putință.
IMPORTANT: Noi, la Gazetă, am încercat să evităm asemenea capcane - deși am căzut cu toții în păcatul dezbaterii shakesperiene dintre „ronaldiști” și „messieni”. Am promovat serialul „Totu-i tactica”, în care jurnalistul GSP George Nistor a încercat (cu destul succes) să descifreze sisteme și decizii fundamentale, fără să se concentreze neapărat pe vedete. Acesta e avantajul să îți placă Serie A, nu mai ai mare miză în fotbalul mare, poți privi totul la rece.
4. Statistica a sufocat fotbalul, cui îi pasă de atâta informație?
O binecuvântare pentru pasionatul de matematică, statistica fotbalistică a devenit un fel de bâta ciclopului Polifem, că tot rulează acum Odiseea. Adică poate fi o unealtă spectaculoasă pentru supraviețuire, dar poate fi și folosită ca să ți se scoată ochii - mă rog, ochiul - și să reducă totul la inutil. Opta, Sofascore, Mister Chip etc au inundat internetul cu statistici fără rost, informații redundante, recorduri particulare și profeții de doi lei.
Am aflat că „Anglia a avut o rată de succes a driblingurilor de 82% împotriva Franței, cea mai mare pentru o echipă de Cupa Mondială în ultimii 60 de ani, dacă luăm în considerare doar naționalele cu mai mult de 20 de încercări” și că „Argentina a marcat 8 goluri între minutele 76 și 90, la fel ca Germania în 1954”. Sau că „Bellingham e al doilea jucător venit din postura de rezervă, care a făcut 5 driblinguri reușite, alăturându-se lui Claudio Caniggia, care a reușit aceeași performanță cu Camerun, în 1990”. Vreau să spun ... What the fuck?! Cine, după ce a citit toate aceste exemple, poate să rețină și să enunțe măcar una dintre aceste „performanțe”? La ce ajută ele?
Odată cu ascensiunea AI și cu abilitatea de a analiza până la firul ierbii Excel-uri în timpi fenomenali de scurți, internetul ne-a adus în față cea mai cronofagă și zadarnică experiență de microbiști. Dacă ținem la sănătatea sportului, ar trebui să facem ordine în efortul ăsta prostesc de sistematizare a lui.
5. Coșmarul din redacție: un nou tip, mai pervers, de fake news
Thierry Henry a spus că Franța și Argentina sunt marile favorite pentru finala Mondialului. Elveția a făcut exerciții de joc în 8 sau 9 jucători ca să se apere de probabile cartonașe roșii în favoarea Argentinei. Portarul minune de la Mondial a fost un șomer care nu a mai jucat fotbal. Ce au avut în comun toate aceste știri? Faptul că niciuna nu a fost reală.
Ca jurnalist, ca să te asiguri că nu livrezi mai departe prostii, trebuie să fii un fel de marinar venețian de secolul 15, cu abilități de navigare printre tonele de fake news de pe net. Orice rețea de social media - cu mențiune specială pentru twitter - s-a transformat într-o mlaștină lugubră din care ies din când în când algoritmii și încearcă să te tragă în nămol. La acest Mondial, a fost plin de conturi cu insigna albastră, ce au simulat autoritatea, care au livrat puncte de vedere, declarații la cald, analize. Toate false.
Metoda a fost, în schimb, una ... inovativă. Declarațiile nu au mai fost distorsionate strident. Conturi banale au împletit pervers informații reale cu statistici eronate, neverificate. Au imaginat chiar dialoguri obișnuite, cu mari nume ale fotbalului, pe subiecte reale, actuale. S-a „camuflat” adevărul, generos spus, s-a mințit stilizat, un efort consistent și sofisticat ca cercul să treacă drept pătrat.
Majoritarea jurnaliștilor de la GSP au câteva cicluri bune de știri din și despre turnee finale în palmares. Știu să discearnă sursele, să compare informațiile și să selecteze pertinența subiectelor. Dar, într-o premieră pentru redacție, la acest Mondial am început să facem un tip de cercetare digitală. Am apărut înarmați cu lanterne, un bici scurt și un felinar, un fel de Indiana Jones, în fața unui monstru care are ochi bionici, țesuturi augmentate și vorbește cu accent austriac. A părut om, s-a mișcat ca un om și a vorbit ca un om, dar nu a fost om, ci o sperietoare pentru vremurile ce vin peste noi.
){kind=small}
