)
Articol de Alin Buzărin - Publicat joi, 02 iulie 2026 15:35 / Actualizat joi, 02 iulie 2026 15:43
Din zece reprezentante în total, cu nouă trecute în faza eliminatorie, patru au plecat deja acasă. La limită, dar au plecat
În 1970 Marocul era prima țară africană la un turneu final. Apoi în 1974, Zairul lui Mobutu Sese Seko lua 9-0 de la Iugoslavia. Acum, Planetara Daciadă a lui Infantino nu s-a mulțumit să strângă printre cele 48 de participante doar echipe de pe continentul african propriu-zis, ci a dus acolo și insulele din preajmă, cum ar fi Capul Verde. Pe când Madagascarul?
Marocul, altfel
Din cele nouă selecționate africane ajunse în șaisprezecimi (doar Tunisia a plecat acasă după grupe), până acum (joi 2 iulie, după-amiaza) mai departe merge numai Marocul. Eliminarea Olandei (cum să spui „Țările de Jos” când acelea sunt trei, Olanda, Belgia și Luxemburgul?, iar termenul „neerlandez” e pur și simplu indigest) e o performanță, dar Marocul nu vine de nicăieri, ci de pe locul patru al Mondialului trecut.
Și e o reprezentativă de respirație europeană, pentru că majoritatea jucătorilor sunt născuți în Europa, iar câțiva dintre ei nu știu niciun cuvânt arăbesc.
Scenarii asemănătoare
Celelalte selecționate africane, și ele cu mulți jucători în Top 5 Campionate, sunt spectaculoase, talentate, dar iată că pierd aproape pe linie în fața experienței națiunilor europene, deși conduc o mare parte din meci sau măcar egalează și par a avea inițiativa, așa cum au procedat ivorienii în fața Norvegiei.
Iar Congo și Senegal parcă au făcut copy-paste în meciurile cu Anglia și Belgia. Modul de lucru: începem bine, dăm gol, ne apărăm, portarul face minuni, suntem aproape de calificare, dar o zbârcim spre final.
Fie că ne ucide geniul de marcator al lui Kane, fie vine un penalty, ca al Belgiei (a fost? n-a fost? Mai degrabă nu!) și totul se năruie, chiar dacă ai avut 2-0 în minutul 85!
Rolul vrăjitoriei în fobalul contemporan
Într-o lume plină de nuanțe, de exprimări interpretabile, aproape că e riscant să spui că reprezentativele africane, pierzând aproape în același fel, sunt labile, n-au acel psihic care să le permită să mai rezise câteva minute. E vorba totuși de un peisaj a cărui recentă finală continentală, Maroc - Senegal, a avut parte de doi câștigători, întâi unul, apoi celălalt.
De un tablou din care fac parte deseori ritualurile voodoo. De un jucător senegalez care a îmbrățișat vreo două minute punctul cu var după ce s-a dictat acel penalty în ultimul minut al prelungirilor cu Belgia. Probabil tot ceva vrăjitorie! Inutilă, pentru că Tielemans, și el cu origini afro, a transformat impecabil.
Messi vs Joao Paulo
Sigur că teoria labilității africane s-ar putea să fie demolată de Algeria (contra Elveției), de Egipt (contra Australiei), de Ghana (contra Columbiei), naționalele care mai sunt în cursă. Capul Verde în fața Argentinei nu intră în această discuție, e aceeași diferență ca în duelul dintre Messi și Joao Paulo de la FCSB via Oțelul.
Dramele atrag simpatii
Dar slăbiciunea psihică a reprezentativelor „afro” pare evidentă. Fotbalul lor e bun, calitățile lor fizice sunt extraordinare, mulți dintre juători sunt de top, sunt superstarurile cluburilor europene la care evoluează. Numai că la acele echipe mari de club există și jucători non-africani, care aduc echilibrul.
Acolo nu se prea obișnuiește să se facă vrăji asupra punctului de la 11 metri. Poate că peste două sau trei decenii Africa va domina fotbalul mondial. Până atunci consumă aceste drame, dar atrage simpatii.
