Așa e, ce dezastru?

Aflăm de la Enzo Maresca, italianul instalat pe banca lui Chelsea, că ce se petrece la clubul londonez nu ar reprezenta un dezastru, „așa cum pare din exterior”.

Tot el admite că „da, la Chelsea sunt 42-43 de jucători, dar nu lucrează cu mine, se antrenează separat, nici nu-i văd”.

În viziunea (cel puțin declarată) a lui Enzo Maresca, a plăti 20 de fotbaliști doar pentru a se antrena, toți aduși pentru prima echipă, pe salarii bune și contracte de la 5 ani în sus, nu reprezintă un dezastru managerial.

E roz la „albaștri”!

O bună parte dintre cele 1,3 miliarde de euro cheltuite de americani de la preluarea clubului a fost utilizată pentru a aduce respectivii fotbaliști. La câteva săptămâni, unul sau maximum 2 ani distanță, aceștia nu au loc la antrenamentele primei echipe. În orice limbă, așa ceva s-ar încadra ca definiție de dicționar pentru dezastru managerial. În dicționarul de Campania, s-ar părea că nu.

„Nu mă gândesc la câți ani de contract au, nu e treaba mea. Dacă au contracte pe 6 ani, dar nu-mi place de ei? Pot avea și contracte pe 20 de ani, nu îmi pasă”, a mai transmis italianul.

Sigur că nu este vinovat direct, nu el a cerut toți acei jucători, nu el le-a sucit mințile cu salarii de milioane de euro și promisiunea meciurilor de Premier League pe Stamford Bridge, însă chiar ar fi stricat puțină empatie sau o abordare mai diplomată în situația asta? Ori și la cuvintele astea are definițiile alterate?

P.S.: Chelsea marchează cu „homecoming” revenirea lui Joao Felix pe Stamford Bridge, unde portughezul mai jucase doar 6 luni. Felix vine de la Atletico, unde londonezii l-au trimis forțat pe Conor Gallagher. Gallagher, jucător crescut în Academia clubului, în spiritul lui Chelsea, unul dintre cei mai buni „albaștri” sezonul trecut. Așa e, ce dezastru? Asistăm la un adevărat masterclass, o demonstrație de coerență managerială.