US Open, printre popoarele mării

Dacă nu ești atent, ai impresia că păsești într-un circ ambulant.

Lumea țipă și se înfierbântă în fața propriilor telefoane, se aud mugete și bărbați îmbrăcați mulat fac piruete neanticipate prin tribune. Un nor gros de marijuana stăpânește arenele, urmărind mulțimile ca în Familia Addams, o moștenire democrată în mișcare, într-un stat pseudo-falimentar ca New York. Până și cineva open-minded ca Sabalenka a trebuit să-și oprească meciul, fiindcă semăna prea mult cu un concert de Jay-Z.

Pariori hiperexcitați „fac efortul” să cumpere locuri în spatele jucătorilor, ca să le urle jigniri până îi demoralizează, totul în slujba cotelor, o interesantă premieră absolută. Anecdotic, un gambler s-a postat în spatele lui Jiri Lehecka, număr 19 mondial, pe terenul 4, și a început să-l macine psihic: „Nu ești în stare, ești epuizat, ăla e mult mai bun ca tine!”.

Pe teren, lucruri nu mai puțin excentrice. O paradă ciudată de plăpumi și draperii colorate, un fel de Sunetul Muzicii „pe barosăneală”, jucătoare cu coliere din vremea Renașterii paleologe și niște isterici care își rup tricourile pentru o calificare în turul 2.

US Open a început să aibă de toate. Din nefericire. Este și „catedrală” a sportului, și lupanar, ceea ce nu este un salt mental atât de mare, având în vedere că peste Ocean, în Marea Britanie, ditamai Catedrala Saint Paul, locul de veci al Lordului Nelson și Fleming, se transformă din această lună în discotecă de noapte.

Este în același timp „Slam-ul poporului”, cât și festivalul la care trebuie să faci credit ca să iei 4 hot-dogi, după cum este un aspirator de fani care traversează Oceane pentru o experiență live ce se promite unică, doar ca să stea non-stop cu capul în telefoane și să inunde rețelele sociale.

De asemenea, a mutat într-o experiență din ce în ce mai nocturnă. Sunt meciuri care încep la ore când Wimbledon și Roland Garros trag cortina, dispute care se întind până la 5 dimineața. Totul e împachetat drept „epic”, „nemaivăzut”, „unic”, în timp ce reporteri cu experiență se plâng că ajung să își dea peste cap metabolismul.

Taylor Townsend, într-un frumos cojoc „piele de urs” la US Open, foto: Imago

Cum s-a ajuns aici?

Unul dintre răspunsuri în presa de specialitate este această obsesie ciudată pentru „a crește sportul”. Acest heirup pentru a satisface cât mai multe branduri, care să creeze personalități sportive dependente de imagine, nu de joc. Nu e accidental că o introvertită ca Naomi Osaka insistă că influencerii sunt o parte bună a acestei ediții, fiindcă și ea face același lucru. Duse sunt timpurile când funcționam cu aluzii, când Sharapova se îmbrăca într-o rochie neagră ce trimitea discret la Breakfast at Tiffany's, bun venit contracte stridente cu LeBron James și Allen Iverson.

Este și o mutație culturală. În tribune încep să apară generații care nu lasă politețea să ciobească propria icoană. Narciși dependenți de ce proiectează, nu de autenticitate, imuni la sport, fiecare cerșind cele 15 minute de faimă prin alăturare cu evenimentul. Organizatorii nu par deloc afectați că jumătate de arenă nu știe exact diferența dintre tiebreak și serviciu, atâta timp cât prețul lojelor se dublează odată la 5 ani și își găsește mușterii. „Popoare ale mării” care au înlocuit scrisul cu scrollul simt că jucătorii le datorează lor ceva, iar nu invers.

De altfel, competițiile sunt mulțumite de mesaje simple, primitive, dar cu reach mare. În timpul Turului Spaniei, care se dispută la această oră în canicula iberică, o influenceriță a fost angajată explicit ca să hărțuiască sportivii, cu glumițe cu tentă sexuală și o dezinvoltură curioasă. A fost dată afară după câteva zile, dar, în lumea marketingului, scandalul e și o veste bună.

Și care e soluția? Dacă există vreuna.

Sporturile tradiționale se confruntă din ce în ce mai des cu mulțimi neconvenționale și vulgaritate. Rapiditatea schimbările culturale, sminteala entertainmentului și tonele de bani pot desfigura iremediabil competiții și tipare de comportament. Tenisul, sport conservator prin excelență, ar trebui să aplice regulile și, în cazul pariorilor agresivi, chiar să definească unele noi. Într-o tradiție ce trece de o sută de ani, sportul amplificat și onorat de oameni ca Roger Federer sau Rafael Nadal trebuie să respire, să se obișnuiască cu noul statut. Să aibă pretenția să își selecteze publicul în funcție de respect, iar nu de lăcomie și goană după atenție ieftină. Să impună standardele în circuit, să înțeleagă că jocul este central, nu participanții.