)
Articol de Ionuţ Iordache - Publicat marti, 29 septembrie 2026, 13:08 / Actualizat marti, 29 septembrie 2026 13:09
Câți instalatori, politicieni, profesori, jurnaliști sau orice alți specialiști foarte buni mai cunoașteți? De ce, atunci, am avea pretenția la fotbaliști de top?
2-4 cu Bosnia, pe o Arenă Națională goală din cauza rasismului din tribună. O nouă înfrângere și mi se pare că trăiesc din nou Ziua Cârtiței.
Fotbaliștii vorbesc despre responsabilitate, muncă și că vor face mai multe la meciurile următoare.
Oamenii din fotbal care nu fac parte din proiectul FRF se întrec în critici „explozive” și „incendiare”, dar aproape niciodată constructive.
Oamenii din proiectul FRF, condus de Răzvan Burleanu din 2014, vorbesc despre sustenabilitate și predictibilitate. Dar, dincolo de Euro 2024, e greu să vezi un progres structural în ultimii 12 ani.
Jurnaliștii sună mereu aceiași oameni care știu să își verse frustrările și care cresc traficul.
Oamenii simpli îi înjură pe jucători și pe Hagi și își bat joc de ei pe social media. Sau de orice alt selecționer aflat vremelnic pe banca României.
Așa arată două-trei zile după fiecare meci, apoi ne calmăm, revenim la ale noastre, nu se face nimic concret, nu se gândește niciun proiect și așteptăm următoarea partidă să o luăm de la capăt cu smiorcăielile și cu caterinca.
Ce spun studiile despre succesul naționalelor de fotbal
Dar vă propun o altă întrebare: ce s-a făcut în România în ultimele două decenii ca să avem dreptul să ne așteptăm la altceva?
Avem o contradicție pe care n-o recunoaștem. Cerem rezultate ca o țară care și-a construit sistemul, dar luăm decizii ca una care improvizează.
Doi economiști de la Universitatea din Reading, Meshael Batarfi și James Reade, au pornit în 2021 de la o întrebare simplă: dacă fotbalul se joacă peste tot cu aceeași minge și aceleași porți, de ce sunt diferențele dintre naționale atât de mari?
Răspunsul lor: banii ajută, dar ajută și o structură internă de fotbal bine dezvoltată.
Iar Stefan Szymanski, analizând peste 25.000 de meciuri din 1950 încoace, a arătat că naționalele mai slabe pot recupera decalajul, mai ales prin transfer de competențe și bune practici de la cei mai buni.
Cu alte cuvinte, nu ne salvează talentul. Ne salvează copierea, cu disciplină, a ceea ce funcționează în altă parte.
Altă analiză realizată de Gásquez și Royuela din 2016 a găsit că efectul economiei asupra fotbalului e maxim abia după aproximativ nouă ani.
Pe scurt: rezultatele de azi se decid cu un deceniu înainte. Noi ne uităm doar la scor.
Modelul Belgia, Germania și Islanda: cum și-au reconstruit fotbalul
Belgia. După Euro 2000, Michel Sablon a devenit director tehnic și a cerut universităților din Leuven, Gent, Louvain-la-Neuve și Liège să analizeze fotbalul de juniori.
Echipa profesorului Werner Helsen a studiat aproximativ 1.500 de ore de meciuri filmate: numărul de atingeri de minge, lungimea paselor, proporția mingilor lungi, intensitatea efortului.
Pe baza acestor date, federația a impus peste tot 5 contra 5 la Under 9 și 8 contra 8 la Under 11. Terenul mare a venit abia de la 12 ani.
Rezultatul? După Mondialul din 2002, Belgia a ratat cinci turnee finale la rând. În 2015 a ajuns pe primul loc în clasamentul FIFA.
Zece ani de muncă, fără rezultate, înainte de primul trofeu simbolic. La noi, un selecționer primește zece meciuri.
Germania. După Euro 2000, clubul care voia licență de Bundesliga trebuia să aibă o academie reglementată central.
Federația a înființat 366 de centre regionale de talente, cu aproximativ 1.300 de antrenori licențiați.
Principiul era ca un copil talentat să nu fie nevoit să bată sute de kilometri ca să fie antrenat bine, ci să fie format acolo unde locuiește.
Islanda. În 2003, niciun antrenor islandez nu avea licență UEFA B sau A. Primii au absolvit în ianuarie 2004.
Au construit hale acoperite, încălzite, deschise tuturor și cu antrenori calificați. Chiar și pentru o grupă de copii, antrenorul trebuie să aibă UEFA B, iar cursurile sunt ieftine și des plătite de cluburi.
Am fost în Islanda în 2020, când am jucat baraj pentru Euro, și m-am întâlnit întâmplător cu Viðar Halldórsson, profesor doctor în antropologie și sociologie. Care era rolul său?
Era angajat de federație pentru a crea un proiect național pentru dezvoltarea fotbalului.
„Fotbalul e un mijloc de educare a oamenilor în Islanda, nu are drept scop crearea unor superstaruri foarte bogate și arogante. Încercăm să ne creștem copiii în spiritul colaborării cu colegii, al respectului pentru cel alături de care luptă pe teren”, mi-a spus el.
Câte proiecte din fotbalul românesc au un sociolog sau un antropolog la masă?
În 2010, Islanda era pe locul 112 în lume. Șase ani mai târziu, bătea Anglia la Euro.
Observați ce au în comun cele trei povești. Nu un selecționer-minune. Nu „o generație care apare o dată la 50 de ani”. Decizii plictisitoare, luate devreme și respectate ani la rând.
Antrenorii de copii din România: prost plătiți, fără grilă de salarizare
În Islanda, toți antrenorii sunt plătiți. Nu există amatori, iar copiii încep de la trei-patru ani cu antrenori calificați.
Hakon Sverrisson a renunțat la catedra de matematică pentru a deveni antrenor principal la Breidablik. Și a cerut un lucru: cei mai buni antrenori să rămână la copiii mici, pentru că atunci învață cel mai mult.
La noi, FRF a făcut niște pași corecți, și trebuie spus. A lansat licența UEFA B Juniori, pentru antrenorii de la U11 la U15, în parteneriat cu Federația Elvețiană. Licența UEFA A Elită Tineret, pentru U16-U19, se face cu Federația Belgiană. Am copiat modelele bune. E un început.
Dar întrebarea e: oare „celebra” școală de antrenori din cadrul FRF cât de performantă e? Câți specialiști cu adevărat buni și ancorați în realitatea anului 2026 există?
Mai mult, în fotbalul juvenil nu avem o grilă națională de salarizare. Un antrenor poate avea normă întreagă, poate fi plătit pe grupă sau în funcție de câți copii sunt înscriși.
Cei mai mulți trebuie să mai muncească în altă parte pentru a se putea întreține. Când să mai aibă timp să învețe, să evolueze, să fie la curent cu tot ce se întâmplă în țările care fac lucrurile cum trebuie?
Cam asta se întâmplă. Omul care formează viitorul naționalei trăiește din taxele părinților și din noroc. Iar când e bun, pleacă. Fie la seniori, fie din țară.
Nu putem cere unui om să fie profesor dacă îl plătim ca pe un voluntar.
O oră de sport pe săptămână: educația fizică în România vs. Europa
În liceu, programa prevede o singură oră de educație fizică pe săptămână la trunchiul comun, pentru toate profilurile.
În Finlanda sunt 3-4 ore, plus pauze active. În Franța, minimum trei. În Germania, între trei și patru.
Autoritatea Națională pentru Sport a cerut măcar dublarea orelor, dar a recunoscut că nu are soluții pentru lipsa sălilor. Sunt școli unde ora de sport se face printre bănci.
PISA 2025 și fotbalul: de ce contează școala pentru naționala României
Elevii din ciclul primar au 540 de ore obligatorii pe an, cu o treime mai puțin decât media OCDE de 804.
Iar rezultatul se vede. La PISA 2025, 48% dintre elevii de 15 ani nu pot înțelege un text de lungime medie, față de 41,7% în 2022.
Sunt cele mai slabe rezultate ale României de la prima participare, în 2006.
De ce ar interesa asta un iubitor de fotbal? Pentru că fotbalul de azi se joacă și cu capul.
Un jucător modern citește jocul, înțelege o ședință video, schimbă sistemul la indicația de pe margine.
Belgienii au pornit de la date științifice. Nemții au creat școli de elită care împacă antrenamentul cu cartea, ca tinerii să aibă un viitor și în afara fotbalului.
Școala care îi învață pe copii să înțeleagă un text e aceeași școală care îi învață să înțeleagă un teren și un coechipier. Nu sunt două probleme diferite.
Phil Connors suntem noi toți
În „Ziua Cârtiței”, Phil Connors trăiește aceeași zi de zeci de ori. Scapă abia când încetează să-și mai plângă de milă și începe să folosească fiecare zi ca să învețe ceva: pian, prim ajutor, cum să fie de folos celorlalți.
Nu calendarul se schimbă. Se schimbă el.
Și noi trăim aceeași zi după fiecare meci. Înfrângere, declarații, înjurături, uitare. Bucla nu se rupe cu un selecționer nou.
Se rupe cu antrenori de copii plătiți ca niște profesori, cu ore de sport care chiar se țin și cu o școală care îi învață pe copii să înțeleagă ce citesc.
Sună plictisitor. Dar altfel ne revedem aici după următorul meci, cu aceleași cuvinte.
