EXCLUSIV A descoperit medaliata României, dar e IGNORAT de Guvern: „NU sunt pe lista de prime, ministerul nu răspunde la cereri!” + Arată greutățile ascunse ale disciplinei: „E o discriminare pentru fete”

Înainte de plecarea la Paris, pentru Jocurile Paralimpice, Florin Milciu i-a spus Cameliei Ciripan: „Să-mi aduci și mie o minge”, iar ea a replicat: „Dar nu vrei o medalie?”.

Acea medalie a venit, prima din istorie pentru o sportivă paralimpică din România, bronzul la clasa 6. În spatele ei se află povești de viață distincte, care la un moment dat s-au încrucișat, lăsând urme profunde, construind punți, hrănind ambiții și visuri.

„A fost o chestie chiar frumoasă și mă bucur că a reușit această performanță. Și ce-mi place e că nu se oprește”, spune Florin Milciu (56 de ani), omul care este descoperitorul și primul antrenor al medaliatei paralimpice.

PARATENIS DE MASĂ

Camelia Ciripan, prima femeie din istoria României medaliată la Jocurile Paralimpice: „Am devenit altcineva, simt că aș avea puterea să topesc oboseala” + „Nu mai suntem identificați toți ca niște cerșetori”

Florin Milciu: „La un moment dat s-a întors roata”

„La meciul din sferturile de finală era să fac infarct acasă, mare surpriză că l-a întors”, își amintește el cu emoție și un crâmpei de zâmbet. „Era 2-0 pentru englezoaică și 7-5 pentru ea și la un moment dat s-a întors roata. Mi-am zis: «Măcar un set să ia». Îl ia pe primul, îl ia pe al doilea, apoi a reușit să câștige. La Mondiale, cu doi ani înainte, 2-2, 10-5 pentru ea și a pierdut setul. Acum, mi-am zis: «Se întâmplă același lucru», dar nu s-a întâmplat. Revenirea și ce a făcut Alex acolo, lângă ea, au fost o minune”, rememorează Milciu.

Premierea pentru descoperitor, neacordată

O medalie unică deocamdată, pentru care antrenorul are dreptul la o premiere, ca și alți descoperitori ai sportivilor care au urcat pe podiumul olimpic sau, ca în acest caz, paralimpic. O confirmă Hotărârea de Guvern 1447 din 2007 prin modificarea făcută în 18 iulie 2024 la alineatul 1 al articolului 39, în Hotărârea 830/2024:

„(1) Antrenorii sau profesorii care au depistat, au selecţionat şi/sau au pregătit sportivi care, ulterior, sub îndrumarea altor specialişti, s-au clasat pe locurile I - VI la jocurile olimpice, jocurile olimpice de tineret şi la jocurile paralimpice, respectiv pe locurile I - III la campionatele mondiale ori europene pot fi premiaţi de Ministerul Tineretului și Sportului sau de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, după caz, pentru fiecare dintre aceste performanţe, cu un premiu de până la 30% din valoarea celui acordat sportivului ori sportivilor depistaţi, selecţionaţi şi/sau pregătiţi”.

COSR nu își putea asuma acordarea acestei premieri, care, conform legii, cade însă în sarcina Agenției Naționale pentru Sport câtă vreme nu este menționat Comitetul Național Paralimpic în modificarea operată.

„În acest articol 39 este o omisiune și dacă s-ar completa, în clipa următoare aș putea să-mi iau premierea. Nici prin gând nu mi-a trecut că Agenția nu va face o întâmpinare la Guvern prin care să modifice și pentru descoperitori”, spune Florin Milciu.

El a așteptat. „Colegii mei, antrenorii Cameliei, și ea au luat banii de pe 8 octombrie, sunt mai mult de patru luni”, remarcă. „Nu am vrut să fac nimic atunci pentru că, dacă scria în articol Agenția, am considerat că îmi va da Agenția banii în momentul în care se vor da pentru olimpici. Pe data de 13 decembrie a apărut Hotărârea ca să se plătească pentru olimpici și am văzut că nu sunt acolo”. Pentru medaliații de la JO însă, premierea a fost făcută de Comitetul Olimpic și Sportiv Român.

Cereri rămase fără răspuns. ANS: Nu se poate retroactiv

Pe 25 octombrie depusese la registratura ANS o cerere pentru a primi premierea de la Paris 2024. Propunerea inițială aparținea Comitetului Paralimpic Român, așa cum este legal. „Adresa făcută de mine la ANS a rămas fără răspuns, adresa făcută de Comitet înainte mea – și aceea a rămas fără răspuns”, enumeră fostul sportiv și antrenor.

„Au fost Sărbătorile, nu prea am avut cum să stau de vorbă cu cineva. E păcat, cu acești bani poate pot să ajut în continuare sportul paralimpic, măcar clubul și sportivii de la mine, care acum pornesc, cu toate că îmi pare foarte rău că nu mai pot să antrenez, dar măcar să-i îndrum”, adaugă el.

Între timp, după schimbarea conducerii ANS, în urma demisiei Elisabetei Lipă, care a obținut un mandat de deputat pe listele PSD, a încercat iar să găsească o soluție discutând cu demnitarii de la vârful instituției. „Mi-au zis că nu au nicio soluție pentru că, chiar dacă reușește Guvernul să schimbe legea, respectiv articolul 39, nu au cum să-mi dea mie pentru că nu se poate retroactiv. Nu prea văd rezolvare și e destul de urât”, punctează Milciu.

Florin Milciu: „Perfecționistă și cu o voință ieșită din comun”

Florin Milciu a întâlnit-o pe Camelia în urmă cu 9 ani. Îl sunase Teodor Ștefan, un prieten, pentru a-i vorbi de ea. „A fost exact aici, era o sală jos, la parter, și mi-a adus-o fratele ei”, povestește el în discuția care are loc la clubul Viva Sport din Berceni.

„Am făcut primul antrenament cu ea. De la început mi s-a părut că este o fire care își dorește foarte mult să facă ceva și era perfecționistă. Și cu o voință ieșită din comun. Avantajul era că o aveam în același timp pe Gabriela Constantin, am început acum 25 de ani cu ea, nu avea coechipieră și au reacționat foarte bine împreună în perioada aia”, curge povestea. „Chiar îmi doream să fac o echipă bună și să putem concura, să putem scoate rezultate”, adaugă el.

„Întâmplarea a făcut ca peste doi ani să putem participa la un Campionat Mondial pe echipe, la care am reușit un loc trei. E adevărat că pentru ea a fost puțin un șoc pentru că fusese la două concursuri, dar neavând experiență, a fost destul de stresată. Acolo a văzut cam care e nivelul, iar aici, la Mondiale, nu se putea nici mai mult, nici mai puțin. Acest loc trei era idealul”, descrie contextul antrenorul.

„După aceea a urmat o perioadă în care nu a mai concurat afară, dar s-a antrenat, a crescut destul de bine. Trecuseră doi ani, am preferat să nu mai fiu eu antrenorul ei și au preluat-o cei doi colegi ai mei care au lucrat pentru Paralimpiadă, Ioana Răducan și Alex Gheorghe”.

Apoi a venit pandemia, iar Camelia a avut o perioadă de stagnare și imediat după relaxare, în 2022, la începutul anului, a mers la un concurs în Egipt. A început să câștige meciuri și a primit un wild card la Mondialele din Spania, unde a luat medalia de bronz.

„Lucru care ne-a încurajat”, spune Florin Milciu. „Anul următor a avut o mică cădere la Europene, dar a luat Gabi medalie, și acum, pentru Paralimpiadă, cred că este unic, două coechipiere să fie pe locurile 6 și 7 și să nu poată să se califice din prima. A trebuit să așteptăm până când i s-a dat acel pass și a venit a doua oară cu medalie”, vorbește el despre evoluția Cameliei, dar și despre dificultatea de a ajunge să participi la Jocurile Paralimpice.

„Lumea crede că sportul paralimpic este ușor, dar calificarea este mult peste ceea ce se face dincolo. Mult mai greu să ajungi să te califici, de aceea nu avem prea mulți sportivi care să reușească”, explică el, scoțând apoi în evidență aspecte mai puțin vizibile.

„E o discriminare între fete și băieți pentru că la băieți la C6 tabloul este de 16, la fete este de 12. Și la dublu mixt, s-a făcut un tabel de 32, iar cei de clasă 6, ca ai noștri, au fost cu cei de clase superioare. N-aveai cum să faci față”, subliniază Milciu.

Este greu și pentru că acest sport paralimpic nu este neapărat sănătate, problemele care apar, de multe ori sportivii noștri poate au nevoie de un masor, un doctor și nu-i avem tot timpul la îndemână. Iar antrenorul, când se duce, e și cărător de bagaje, psiholog, omul care ajută peste tot. E greu
– Florin Milciu, antrenor și fost sportiv

Două palete și masa de ping pong din subsol

Florin are însă propria poveste de depășire a unor obstacole care i s-au așezat în față chiar de la naștere. Atunci a suferit o lovitură în partea dreaptă a capului, iar la vârsta de 11 ani, după patru operații, a fost diagnosticat cu tripareză spastică.

Este o afecțiune caracterizată prin slăbiciune la toate cele patru membre, brațe și picioare. Cauzele sunt multiple, de la o infecție precum poliomielita sau difteria până la deteriorarea sistemului nervos din cauza unei leziuni sau a altor probleme medicale. Unii oameni se nasc cu o boală care afectează sistemul nervos, alții dezvoltă tripareza în urma unui accident.

Milciu a refuzat să se ducă la școala pentru copii cu nevoi speciale, a vrut să se integreze în sociatate mergând la școli normale. Cum a ajuns însă la tenisul de masă? Își spune istoria lucid, cursiv și cu accente de umor într-un film de 12 minute, „Țeava de deasupra capului”, realizat de regizorul Max Lemnij, un fost coleg de liceu al său, în timpul pandemiei de coronavirus.

+9 FOTO

„În 1978, tata a primit de la colegă, al cărei frate lucra la Ștrandul Studențesc, două palete de tenis de masă, cu care am încercat să mă joc, dar neavând masă, m-am dus în balcon și am jucat la perete ca la tenisul de câmp”. Așa a început totul.

În acea perioadă, a găsit o masă de ping pong la subsolul blocului în care locuiau, a unui vecin care se mutase și o lăsase acolo. „Am reușit să strângem bani, să-i plătim omului masa, a devenit masa noastră. Și am încercat să-mi chem toți colegii de la școala generală, să joc cu ei”, povestește el în film.

„Ieșeau niște meciuri destul de frumoase, dar încă era la nivel de joacă. Nu credeam că voi face vreodată performanță, dar îmi doream foarte mult să ajung la un club”.

Apoi au schimbat. „În timpul vacanței de vară dintre clasa a 7-a și a 8-a, aveam deja un pic de experiență și jucam cu vecinii și cu toți ceilalți prieteni pe o masă pe care am improvizat-o din patru panouri de cofraje de contrucții și patru picioare de metal, care avea înălțimea un pic mai mare”, adaugă el culoare tabloului din acele vremuri. „Era pe pământ, mingile se murdăreau, dar asta nu era un impediment pentru noi ca să putem juca”.

Până la urmă, vecinii s-au plâns de gălăgia făcută de copii și masa a fost dărâmată. „A fost însă o experiență foarte bună, în aer liber, și chiar a fost o vară frumoasă”, își amintește Florin Milciu.

„Țeava de deasupra capului”, apoi descoperirea de la Ștrandul Studențesc

A mai avut însă un partener statornic, pe tatăl lui. „Avea un serviciu foarte solicitant, în acele timpuri dificile se lucra șase zile pe săptămână, dar duminica îl rugam să mergem să jucăm. Și el venea. Duminică de duminică, jucam cu tata și după doi ani de zile am ajuns la un nivel mai bun”, spune el.

În timpul liceului, a descoperit un coleg de clasă la fel de pasionat de tenis de masă ca și el, Mihai Lupu. „În camera unde se afla masa, podeaua era denivelată, iar o țeavă traversa încăperea la înălțimea de 1,80 metri. Aceasta era în terenul unde juca de regulă Mihai”, povestește Florin.

„Cel care stătea în partea cealaltă nu avea nimic deasupra capului, adică Florin, însă spațiul era mai mic. Și atunci, aveai de ales: mai mult spațiu și eventual dădeai cu capul sau mai puțin spațiu și erai safe”, spune și Lupu, zâmbind. De aici vine și titlul filmului, de la acele vremuri cu aerul lor romantic, care ascundea însă o realitate dificilă.

+9 FOTO

În cele din urmă, la începutul anilor 1980, au mers la Ștrandul Studențesc, „unde veneau jucători care lucraseră de mici cu antrenori, oameni care făcuseră tenis de masă niște ani buni. Și aveau alte mișcări. Mult mai curate, lovituri mult mai corecte. Așa că am încercat să copiem mișcările și loviturile lor și a început ușor-ușor să se vadă”.

Primele concursuri și revelația de la Europenele din 1995

Acolo l-a cunoscut pe Cristian Drăghici, care avea o echipă în promoție de tenis de masă și avea nevoie de jucători noi. „După trei luni de antrenamente o dată pe săptămână, am plecat la Onești la primul meu concurs”, spune Milciu.

„Au mai trecut doi ani și în 1995, după o perioadă de pregătire și multe concursuri câștigate, am ajuns tot la Onești, la turneul de calificare pentru Europenele din acel an. Finala a fost dramatică, presiunea psihologică era din ce în ce mai mare, în fața mea părea a fi un zid pe care nu-l puteam trece, el ajungea la toate mingile pe care i le dădeam, aveam senzația că nu-l voi putea învinge”, rememorează un episod important.

„Părea totul inutil, iar scorul era egal în setul decisiv, 20-20. După cinci rânduri de avantaje, aveam senzația iar că voi pierde, dar în final am reușit să câștig”. Așa a ajuns la Europenele din 1995, care s-au ținut în Danemarca, în orașul Hillerod. Echipa României a fost formată din patru sportivi, dar fără antrenori. Deplasarea s-a făcut cu avionul, cu decolare de pe aeroportul Otopeni și escală la Munchen.

„Înainte de plecarea la Europene eram foarte încrezător că voi face un rezultat bun, dar după primele două meciuri pierdute, am venit cu picioarele pe pământ. Următorul adversar era un norvegian pe care am crezut că voi reuși să-l bat, chiar meciul începuse foarte bine pentru mine, aveam 9-0, dar datorită indicațiilor antrenorilor, acesta a revenit și m-a învins”, așa retrăiește Florin Milciu cele întâmplate acum trei decenii.

„La aceste Campionate Europene am văzut pentru prima dată o masă de concurs. Iar la mesele de antrenament, era un antrenor cu un jucător din Luxemburg. Privindu-i pe ei, am ajuns la concluzia că voi avea nevoie și eu de un antrenor, care să-mi îmbunătățească tehnica și să-mi șlefuiască ceea ce învățasem eu până atunci”, povestește el.

Întâlnirea cu antrenorul: „Măi, băiete, să știi că o să iei totul de la zero!”

„Prima întâlnire cu antrenorul a fost în 1997, într-o toamnă foarte frumoasă, m-am deplasat cu Trabantul la locul de întâlnire pe șoseaua Olteniței și acolo am întâlnit un om care era mult mai tânăr decât mă așteptam, iar după ce s-a urcat în mașină m-a întrebat ce vreau să fac în tenis de masă. I-am spus că vreau să corectez din mișcări și că vreau să joc din ce în ce mai bine. Iar el mi-a spus: «Măi, băiete, să știi că o să iei totul de la zero!»”, a fost următoarea etapă pentru Milciu.

Antrenorul se numea Vasile Dumitrescu, „unul foarte bun, care a decedat acum patru ani, dar de la care am învățat ABC-ul”.

Filmul „Țeava de deasupra capului”

Mai târziu, a mers la cursurile școlii de antrenori. „Încă din anul întâi am început să lucrez după metoda fostului meu antrenor, pe care am adaptat-o. Indiferent de obstacolele fizice sau financiare, care îmi apar deseori în cale, dorința de a continua este mereu mult mai puternică. Și nu renunț. Asta este viața mea”, așa se încheie filmul dedicat lui Florin Milciu.

Florin Milciu: „Să lucrez cu începători, asta îmi plăcea cel mai mult”

„Trebuie să știi când să te oprești ca sportiv, te apuci să lucrezi cu începători, asta îmi plăcea cel mai mult, să lucrez cu cei care abia încep să joace. Camelia ceva mișcări știa, dar a venit să învețe mai mult. Avea pregătire fizică, făcea trei ore de înot pe zi, după aceea m-am apucat și eu înot, în 2016”, spune el în discuția cu GSP.

Are un club, OK România, pe care l-a înființat în 2002, preluând unul existent, la care se pregătise începând cu 1992. „Înainte de asta, devenisem deja antrenor în 2000 și mă ocupam de o parte dintre sportivii de acolo, printre care și Gabi Constantin. Ea a fost prima elevă și cel care a fost președinte la club a plecat în America și ne-a lăsat fără nimic juridic. A apărut și Legea Sportului din acel an, nu mai aveam voie să activăm după vechea lege, cu clubul pe care îl avea domnul Drăghici, și a trebuit să facem altul”, deapănă el aventurile de atunci.

„În timp am început să adun oamenii, am făcut clubul și din punct de vedere juridic. Au trecut 22 de ani, pornim pe al 23-lea de când mențin clubul. Singurul regret pe care îl am e că la un moment dat trebuie să-i dau pe sportivi, pentru că îi cresc și apoi... pe Găbița am dat-o mult mai înainte la Cluj, Camelia a fost ultima, în 2022. Pornesc, caut în fiecare an, și acum am un băiat luat de aici, de la Viva, are un nume foarte frumos, Andrei Pavel. Cam asta, încerc să pornesc cu juniori sau începători. Asta fac”, încheie el.

Cu un zâmbet. Și cu speranța că efortul lui va fi răsplătit conform legii.