Corespondenţă din Legnano de la Roxana Fleşeru » Cum am trăit prima mea zi la Campionatele Europene de scrimă

În prima zi am adormit cu zgomot de arme în cap. De dimineaţă pînă seara am ascultat săbii şi spade lovindu-se. N-am adormit, în schimb, cu mirosul de transpiraţie. Da, scrima e un sport în care se transpiră mult, dar nu atît de mult încît să miroasă. Sudoarea e limpede, ca apa. Prima mea zi la Campionatele Europene de scrimă a fost una plină. De fapt, a fost şi întîiul meu Campionat European

O zi începută foarte de dimineaţă, încît le-am prins pe cele patru spadasine române cînd încă nu-şi luaseră costumele pe ele. Cînd Ana Brînză termina o rolă de leucoplast strîngîndu-şi mîna stîngă. Cînd Anca Măroiu încă nu-şi pusese brîul.

Genţile lor imense în care ţin armele într-o parte şi costumele în altă parte, ca lamele să nu ruginească de la transpiraţie, erau încă în tribune, unde au stat pe toată perioada concursului.

Habar nu aveam că scrimerii se schimbă în sală, de faţă cu toată lumea. Nu vă închipuiţi vreun număr de striptease!, fetele au bustiere şi pantalonaşi, ca la tenis. Băieţilor, oricum, le sînt acceptate mai multe, unii umblînd la bustul gol prin sală.

Injecţie, muzică, leşin
Fetele schimbă tricoul de sub plastron de mai multe ori pentru că, după un asalt, dacă-l storci, sigur aduni un litru de apă. Am descoperit că la scrimă se poate concura şi în corturi, deşi eşti Ana Brînză şi eşti numărul unu în Europa şi vicecampioană olimpică.

Am văzut-o de aproape pe Anca Măroiu plîngînd din cauza unei injecţii şi pe Simona Gherman aproape de leşin. Am văzut cum Loredana Dinu preferă să asculte muzică în pauze. Am fost lîngă planşa unde Mihai Covaliu îi dădea indicaţii lui Tiberiu Dolniceanu, calm şi uneori făcînd gesturi ca şi cum ar avea sabia şi mănuşa în mînă.

L-am văzut pe Occhiuzzi dîndu-şi masca jos şi ducîndu-se spre adversarul său ca să-i dea un cap în gură, deşi acesta încă avea masca pe figură. Iar din tribune se striga "Negru, negru!", cea mai mare pedeapsă în scrimă.

Am auzit ţipete de bucurie, ţipete de tristeţe, nelinişti de antrenori, durerile de după o tuşă, deşi armele nu taie cu adevărat. Nu ştiam că fetele nu mănîncă aproape o zi întreagă ca să nu intre corpul în stare de somnolenţă şi nici cîte vînătăi lasă o zi de concurs. Nici că armele le sînt aduse de altcineva înainte de asalt.

"Pricepi ceva?"
E greu să nu te miri cînd vezi costume atîrnate pe balustrade la uscat şi cum italienii încă nu au pus toate detaliile la punct, deşi organizează un Campionat European. E şi mai greu să înţelegi cum cele patru semifinaliste de la spadă au fost duse de la sală la castel cu un autobuz. Cărîndu-şi singure genţile şi cu alte 20 de persoane în vehicul, după ce au aşteptat zece minute în stradă.

L-am auzit pe Dan Podeanu strigînd la Anca, la 14-12: "Munceşte că nu s-a terminat!", pe Mihai Covaliu îndemnîndu-le din tribune pe Anca şi pe Simona să aibă răbdare. Am simţit un gol în stomac cînd Simona şi Anca s-au îmbrăţişat după ultima tuşă a finalei.

Iar aproape de finalul zilei, sabrerul Tiberiu Dolniceanu m-a întrebat:
- Pricepi ceva?
Acum mai mult ca înainte.

Citeşte şi: După trei ani » Sabrerii români
au revenit pe podiumul european

Dan Podeanu, antrenorul lotului de scrimă:
"Cînd eşti obişnuit cu locul întîi, ce e mai jos te nemulţumeşte"