OPINIE / Luminiţa Paul despre "muschetarii cu fire atîrnate de costumul alb" » Maeştrii de scrimă

De la Dumas pînă în vremurile noastre, armele au fascinat. Astăzi, parcă e tot mai greu, la concurenţă cu invenţiile moderne

Don Jaime Astarloa trăieşte dînd ore de scrimă. Deja se apropie de bătrîneţe şi timpul nu îi mai e aliat. Îl hăituieşte, îi scurtează somnul şi îi încarcă mintea. Încă e în căutarea asaltului perfect, chiar şi atunci cînd are în faţă o mînă de elevi. Le vorbeşte cît mai limpede şi mai logic, direct şi cu acea politeţe un pic rece, distantă a vremurilor peste care s-a pus praful. În acele zile, duelurile se purtau din ce în ce mai puţin cu graţioasele arme albe, apăruseră pistoalele cu pulbere, rana venea nu din tăiş, ci din explozie. Sîntem în secolul XIX şi în cartea lui Arturo Pérez-Reverte. Maestrul de scrimă.

Castelul din Legnano e un pic supraevaluat. Cărămida roşie are vechime, patină, dar lipseşte grandoarea. Este, în realitate, o fostă mînăstire. Nu contează, să-i spunem castel. Zgomotul ascuţit de metal ciocnit se aude însă dintr-un cort alăturat. Înăuntru, aerul e gros precum marmelada şi fierbinte. De fapt, unde e aerul? Cînd Simona Gherman e gata să leşine, cînd echipamentul alb al scrimerilor e îngreunat de transpiraţie, cînd armele par a cîntări tone, te întrebi: unde e aerul? Sîntem în secolul XXI şi la Campionatele Europene de scrimă.

Din ce se mai inspiră azi cei care se îndreaptă spre scrimă? Don Jaime Astarloa al lui Pérez-Reverte există doar în ficţiune. Romanele lui Dumas arată bine în bibliotecă, cu cotoarele ferme şi scrisul aurit, dar sînt tot mai puţin citite. Anul trecut a ieşit pe piaţă ultima versiune cinematografică a "Celor trei muschetari". O producţie mixtă germano-franco-englezo-americană. Te aştepţi însă ca de undeva să răsară un laser, un efect, o hologramă, ceva. Sîntem oamenii secolului nostru. Moderni, avansaţi, up-to-date cu tot.
Şi totuşi. În secolul nostru cel robotizat, există oameni care fac scrimă. Acest sport atît de greu, de dur din care ne place să reţinem doar duelurile de film. Oameni care se înveşmîntă în acel echipament greoi, compact, închis pînă-n gît. Oameni care transpiră tone de sudoare, care trec de la o secundă la alta prin toate stările din lume, şfichiuie aerul cu acele arme zvelte, ţipă, strîng pumnul, ţipă iar, dau tuşe. Urcă pe podium. Iar seara, cînd îşi dau jos al doilea înveliş, cel alb, textil, şi intră sub apa fierbinte care le răscoleşte toate durerile, îşi privesc vînătăile şi renunţă la numărătoare după ce şi-au epuizat degetele de la mîini.

Cîţiva dintre oamenii aceştia sînt români. Se numesc Simona, Ana, Anca, Loredana, Rareş, Tiberiu, Florin, Alexandru. Sînt muschetarii cu fire atîrnate de costumul alb pentru că, pînă la urmă, trăim în secolul XXI. Sînt oamenii de argint ai Europenelor abia încheiate, sînt oamenii de aur ai anilor trecuţi şi ai celor care vor veni. Sînt oamenii pe care vrem să-i aplaudăm la Olimpiada de la Londra. Sînt cei mai grozavi!