Strigătul de demnitate şi de revoltă al sportului românesc!

Sportul românesc n-are bani, n-are minister, nu are atenţie şi nici baze. Are însă 5 medalii mondiale de aur în 2010! În acest an, s-au cucerit 14 medalii la campionatele lumii, faţă de numai 5 în 2006.

Bilanţul lui 2010 arată foarte bine. Cinci titluri mondiale plus alte 3 medalii de argint şi 6 de bronz. Un total de 14 distincţii, cu una mai mult decît anul trecut, două faţă de 2007 şi nu mai puţin de 8 în comparaţie cu 2006. Privind doar cifrele şi felul cum s-au schimbat în aceste cîteva sezoane, s-ar putea spune că există o evoluţie ce bucură şi tulbură în acelaşi timp. Ca şi cum 2006, an plasat fix la mijlocul ciclului olimpic, ar fi fost un accident şi nimic mai mult. Acum, lucrurile s-ar fi reglat şi se pot aştepta Jocurile Olimpice de la Londra 2012 cu încredere.

Valoroşi fără program
Asta pentru că Beijing 2008 a fost o ediţie destul de reţinută. Opt medalii în total, dintre care patru de aur, toate însă produse ale unor spectaculoase eforturi individuale sau de grup restrîns, cum a fost canotajul. Beijingul cel modest sugera insistent o Londră dezastruoasă. Sugera faptul că rezultatele frînate din China sînt consecinţa unei gestionări haotice, pe alocuri grobiene a sportului de la noi. În momentul de faţă, tabloul s-a schimbat în bine.

Dar de ce? E destul de simplu. Pentru că încă există talente în România. Pentru că încă avem antrenori dispuşi să-şi facă meseria. Ceea ce s-a întîmplat în 2010, medaliile de la scrimă, kaiac-canoe, gimnastică ori haltere, nu reprezintă consecinţa unui program guvernamental de promovare şi susţinere a sportului de performanţă. Nu e urmarea unor investiţii. Este exact reversul: un strigăt de revoltă şi de demnitate într-o perioadă de criză financiară profundă, dar şi de trimitere a sportului la coada listei lucrurilor care merită atenţie.

Eforturi individuale
Cei care au cîştigat medalii anul acesta, atît la Mondiale, cît şi la Europene, au făcut-o pentru că sînt buni, serioşi, muncesc imens, sînt dispuşi la efort şi la sacrificiu. Nu au bani fiindcă banii sînt tot mai puţini în sport, nu au săli sau baze noi deoarece şi cele vechi sînt înstrăinate. Nu au nici măcar un minister de care să se simtă ocrotiţi pentru că acesta s-a transformat într-o direcţie. Prezenţele pe podium sînt unica lor formă de a-şi afirma existenţa excepţională. De a cere să fie recunoscuţi şi trataţi precum merită.

Dacă 2006 a fost sărac şi Beijingul a fost modest, s-ar putea aplica raţionamentul şi pentru 2010, respectiv Londra. E posibil să avem o Olimpiadă mult mai productivă. Dar să ne bazăm pe sportivi pentru asta.

10 sporturi au adus medalii mondiale din 2006 încoace, în timp ce la JO de la Beijing s-a reuşit acest lucru la cinci discipline