Toți pentru unul și unul pentru toți! » Medaliații cu bronz mondial la sabie pe echipe: „Încrederea reciprocă este cheia succesului nostru” »

Scrimerii români au avut un parcurs extrem de bun ieri, la Tbilisi, pe tabloul principal, învingând pe rând Rusia (45-38) și Franța (45-39), apoi pierzând în semifinale în fața Ungariei (45-40) și impunându-se într-un meci-thriller cu Japonia (45-41) în întâlnirea care a decis câștigătorii medaliei de bronz.

Tiberiu Dolniceanu, antrenorul celor patru la lotul național, a făcut parte din ultima echipă a României care a cucerit o medalie la Mondiale - tot un bronz, în anul 2016.

”Toată această zi a fost teribil de greu de gestionat. Și ei, și eu știam că trebuie să tragă până la capăt. Și exact asta au făcut. Eforturile lor, munca lor, sacrificiile lor, toate au fost răsplătite. Cel mai mare câștig din medalia de la Tbilisi este că băieții și-au dat seama că pot face performanță la cel mai înalt nivel.

Încrederea în forțele proprii și în forțele coechiperilor este motorul lor, care-i va ajuta enorm și în viitor”, a spus Dolniceanu, și el un bun om de echipă la vremea sa, fiind medaliat cu argint olimpic alături de formația României la Jocurile Olimpice de la Londra 2012, dar și campion european în proba individuală, în 2013.

Vlad Covaliu, 19 ani, cel mai tânăr membru al echipei medaliate cu bronz la Tbilisi a vorbit și despre importanța unui mental puternic, mai ales după ce Rusia a învins România în iunie, la Campionatele Europene de la Genova, înăbușind foarte devreme visul la medalie continentală al sabrerilor tricolori.

„Ne-am făcut temele cu rușii, i-am studiat, i-am analizat și iată că aceste eforturi ale noastre au dat roade. Momentul cel mai greu al zilei de ieri a fost, clar, finala mică împotriva japonezilor. Nu am pornit deloc cu dreptul, nu ne-am găsit ritmul de la început, noroc cu Răzvan Ursachi, care a dat 13 tușe și a recuperat miraculos”, a spus Vlad, student la St. John's University, fiul lui Mihai Covaliu, campion olimpic la sabie individual în 2000, și al Irinei Covaliu, antrenoare de scrimă.

Exact aceasta a fost senzația pe care au dat-o românii, conduși autoritar de japonezi, după 6 schimburi pe planșă - 22-30.

+4 FOTO

„Dar noi știm foarte bine să ne ridicăm unul pe altul, când unul șovăie, ceilalți știu ce să facă. Medalia de la Tbilisi ne dă și mai multă încredere și speranța că visul nostru de a ajunge cu echipa la Jocurile Olimpice de la Los Angeles 2028 va deveni realitate”, a mai spus Vlad, crescut la Dinamo București, care a adăugat:

„Ne merge atât de bine pentru că suntem o familie și ne susținem reciproc nu doar pe planșă, ci și în afara sportului. Așa funcționează o echipă, nu doar unul trebuie să fie bine, ci toți”.

Radu Nițu: „Eu mă resemnasem, dar a venit Răzvan Ursachi cu nebuniile lui”

Radu Nițu, 20 de ani, și el învățând în State, la Facultatea de Studii Politice de la Notre Dame University, e de acord cu Vlad Covaliu, cu care, de altfel, este foarte bun prieten: „Meciul cu Japonia a fost cel mai dificil. După al doilea meu asalt, am simțit că nu pot să contribui, simțeam că tot ce facem este de fapt în favoarea niponilor.

Vă spun foarte sincer, eu unul mă resemnasem. Calculam câte tușe ar trebui să dea Vlad, însă apoi a intrat Răzvan și și-a făcut nebuniile lui. După aceea Vlad și cu mine ne-am făcut doar treaba și am câștigat”, a povestit cu onestitate Radu Nițu, cel poreclit din copilărie Champ și care este singurul dintre cei patru care provine de la un club privat de scrimă, CS Riposta.

Și Radu vorbește despre încrederea reciprocă. ”Mai ales la mine și la Vlad, am crescut împreună, ca adversari sau coechiperi, dar mereu ca prieteni. În întâlnirea cu Japonia cred că s-a simțit că am căzut puțin fizic. Iar cu Ungaria am avut sentimentul că ne-a scăpat victoria printre degete, dar nu e nimic, vor mai fi ocazii”, a promis Nițu, cel care are patru frați mai mici, dintre care trei fac și ei scrimă.

George Dragomir: „Nu emoțiile m-au împiedicat, ci lipsa lor”

George Dragomir, 26 de ani, a spus probabil cel mai surprinzător lucru: „Ziua de ieri a fost cu urcușuri și coborâșuri, mai ales pentru mine, care mi-am intrat mai greu în ritm. Simt că nu am dat totul și asta nu din cauză că aș fi avut emoții, ci pentru că nu am avut deloc. A fost un lucru subconștient, pe care nu mi-l pot explica. Poate presiunea de pe umerii noștri m-a împietrit puțin”.

Și Dragomir, care a învățat scrimă în orașul natal, Slobozia, spune că este adeptul pașilor mici. „Medalia asta de bronz e foarte prețioasă, pentru că ne-a învățat că putem evolua. Poate că meritam mai mult, dar mai aveam o lecție de învățat cu Ungaria, sabrerii lor au o experiență copleșitoare. Încrederea pe care o avem unul în altul ne duce spre medalii, ne ajută să construim ceva durabil”, a mai spus Dragomir.

Răzvan Ursachi, 27 de ani, este cel care a întors practic finala mică disputată împotriva Japoniei, reușind 13 tușe și răsucind rezultatul. Chiar dacă asta s-a întâmplat cu prețul sacrificiului fizic - dinamovistul a fost lovit peste mască și, implicit, peste față de adversarul nipon, care a primit cartonaș roșu. Se întâmpla în schimbul 7, când lucrurile nu erau deloc roze pentru români.

„Am trăit foarte intens ziua de ieri. Am avut un culoar greu, plin de echipe foarte puternice, așa că m-am consumat la maximum. Faptul că am întors meciul nu e ceva ieșit din comun pentru noi, ni s-a întâmplat de multe ori. Când unul își pierde speranța, următorul știe ce are de făcut și imposibilul nu e chiar atât de imposibil”, a povestit Răzvan Ursachi experiența zilei de ieri.

„Schimbul 7 l-am tras tușă după tușă, una câte una, îmi spuneam că pe următoarea tot eu o dau. Am reușit să-mi citesc adversarul, l-am sim'it foarte bine și am profitat și de lovitură”, a completat Ursachi.

Sabrerii tricolori au o lună de vacanță. La început de septembrie, unii se vor întoarce la studii, alții la antrenamente. Cu toții își doresc deocamdată deconectare, călătorii cu iubitele și familiile lor, puțină distanță de sala de scrimă, cu rigorile și eforturile sale.