Articol de Mitică Docan - Publicat vineri, 04 aprilie 2014 00:00 / Actualizat sambata, 05 aprilie 2014 11:41
În 1913, prima ediţie din "Cea mai bună cursă a Flandrei" a fost cîştigată de Paul Deman, un confecţionar de covoare care avea să devină doi mai tîrziu mai tîrziu spion belgian, condamnat la moarte de germani, dar achitat de armistriţiul ce punea punct Primului Război Mondial.
324 de kilometri a avut de parcurs Deman pe 25 mai 1913, el călcînd linia de sosire după 12 ore şi 3 minute de cursă şi stabilind punctul de start al unei epopei sportive.
Turul Flandrei este o competiţie mai veche decît ţara noastră, cu ediţii ce impresionează prin dramatism, fir epic şi atleţi supraumani, o competiţie ce sărbătoreşte în această duminică cea de-a 98-a trecere peste pavatele infernale. Pentru a înţelege mai uşor nebunia ce paralizează toată Belgia odată cu apropierea celei mai importante curse de o zi, să ne aducem aminte de trei ediţii de povestit la gura sobei:
1. Bere şi teatru: 1919, primul Tur al Flandrei de după război
Henri "Ritte" Van Lerberghe a venit la start în uniformă militară, eliberînd postul din Gent cu doar cîteva ore înainte, la 5 luni după încetarea focului în Primul Război Mondial. A împrumutat o bicicletă şi ceva haine, după care s-a întors şi a strigat spre cei 46 de participanţi: "Voi face un iad cursa asta pentru voi!". Rutierii prezenţi au izbucnit în rîs, iar Jules Vanhevel, favoritul cursei, a exagerat cu hohotele, provocînd mînia lui "Ritte": "Tu să nu rîzi, fiindcă mă voi debarasa de tine cînd trecem prin faţa casei tale!".
Om de cuvînt, "Ritte" pe un deal din Ichtegem, oraşul natal al lui Vanhevel, a traversat vagonul unui tren ce îi bloca calea, după care a dus un ritm ce a frînt orice speranţă în pluton! Ajuns în apropierea velodromului de final, căci era o perioadă în care marile curse se terminau toate pe velodrom, Van Lerberghe a coborît de pe bicicletă, a intrat într-un bar şi a băut cîteva "demie", o bere belgiană blondă, provocîndu-i palpitaţii directorului sportiv, care nu reuşea să îl găsească.
Recuperat şi dus pe velodrom, "Ritte" a făcut turul de onoare în mers, pentru că nu reuşea să meargă drept cu bicicleta, timp în care ţipa către spectatori: "Degeaba aşteptaţi, le-am dat jumătate de zi distanţă". Probabil că ar fi avut dreptate, dacă nu ar fi făcut acea oprire la bere, fiindcă plutonul a ajuns după 14 minute.
PS: În 2004, în onoarea celebrei treceri prin tren a lui Van Lerberghe, plutonul din Turul Flandrei a avut ocazia să treacă pe sub un vagon confecţionat special în oraşul natal al rutierului, Lichtervelde.
2. Cînd enervezi canibalii: 1969, prima victorie a lui Merckx
Ploaie măruntă, vînt groznic venind dinspre Marea Nordului şi frig pătrunzător. Desprins de plutonul în care favoriţii îşi aşteptau porţiunile propice pentru atacuri, belgianul Eddy Merckx şi alţi 21 de colegi de evadare deschideau drumurile pe pavatele nemiloase. Supărat că ceilalţi nu colaborează la trenă, Merckx a început să ducă un ritm drăcesc, care să îi scuture pe "leneşi", fiindcă: "Dacă tot trebuie să muncesc doar eu, atunci mai bine merg singur".
Cel supranumit mai tîrziu "Canibalul" a atacat decisiv pe Muur Kapelmuur, căţărarea monstruoasă introdusă de organizatori în anii 50, după care a rămas singur în ultimii 70 de kilometri spre Gent. A fost momentul care a aprins furia directorului sportiv, Guillaume Driessens, care a venit furibund cu maşina lîngă Merckx şi s-a răstit la rutier: "Ţi-ai pierdut minţile? Aşteaptă-i pe ceilalţi, nu rezişti niciodată cu asemenea vînt frontal". Merckx s-a uitat la el şi a replicat simplu: "Du-te-n mă-ta!", după care a strîns din dinţi şi a început să îşi predea lecţia.
A ajuns la final cu 5 minute mai devreme ca Gimondi, campionul mondial, şi cu 8 minute în faţa plutonului. La interviul de după cursă, Merckx le-a mulţumit colegilor, dar l-a ignorat pe Driessens.
3. Ziua pinguinilor: 1985, prin furtună şi agonie
Se spune despre ciclism că e sportul cel mai agonizant de practicat, dar cel mai frumos după victorii. Programată tradiţional cu două săptămîni înainte de Paştele catolic, competiţia flamandă şi-a plătit tributul vremii oribile de pe traseu. Dar niciodată ca în 1985!
Fulgi grei de zăpadă au căzut la startul cursei, avertizîndu-i pe cei 174 de rutieri că nu vor participa la o sărbătoare, ci la un dans ciudat printre pavate şi propria capacitate de a îndura condiţiile extreme. La jumătatea traseului, o furtună s-a dezlănţuit, începînd să macine plutonul şi să forţeze abandonurile. "Era un fel de Siberia a ciclismului, ploaia era torenţială, iar rutierii abandonau pe capete", scrie Rik Vanwalleghem, istoricul Turului Flandrei.
Doar 24 de ciclişti au încheiat cursa. Koppenberg, brutala căţărare pavată, a oferit unele imagini memorabile, cu rutierii alunecînd pe luciul pietrelor, în agonie cînd atingeau pămîntul. După ce a urmărit un grup condus de olandezul Hennie Kuiper, Eric Vanderaerden a terminat primul în Merbeeke, fiind urmat de coechipierul său, Phil Anderson.
*Articolul este republicat, după ce a apărut prima oară în 2012
