9 povești din "Prețul aurului. Sinceritate incomodă" » Maria Olaru: ”A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!"

1. "A fost teroare, m-a bătut, m-am lovit la coaste"

"După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut și s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră și făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri.

Acolo mi‑am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m‑a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m‑a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepție, m‑am lovit la coaste.

După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri și mi‑a mai spus catâr încăpățânat. Era iute la mânie și la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte... mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele - era tocmai ce nu‑mi trebuia.

Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine".

2. "Blestematul cântar și surplusul alimentar"

"Tot acolo, la lot, am învățat și metoda cea mai sigură de a scăpa de surplusul alimentar îngurgitat, pentru ca acesta să nu producă efecte ponderale: provocarea vomei.

Oricât de dezagreabil ar fi fost (inclusiv de povestit), cam toate fetele procedau astfel, pândind un moment în care să nu fie văzute, strecurându‑se la toaletă și băgându‑și capul în WC. Asta nu era deloc simplu, întrucât doamna Eta, tot dânsa, era numai ochi și urechi... la fel și antrenorii.

La cum era amplasat grupul sanitar, trebuia să te strecori într‑un moment favorabil spre a nu fi observată (puteai alege și dușul pentru asta, dar eram fete bine‑crescute, nu dădea frumos să ne curățăm acolo unde - pardon - borâsem).

Oricum, cele care scăpam astfel de preaplinul lăcomiei nu mai eram «obligate» să ne spurcăm cu Furosemid, înfruntând cu un sfidător curaj blestematul de cântar".

3. "M-a bătut, m-a călcat în picioare!"

"Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineață am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic.

Când a văzut d‑nul Cărpinișan că fac prost la treișaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în fața lui în poziție de drepți și iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele și iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare.

Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste față și m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața. La ochi eram puțin vânătă".

4. "Stăteam ca proastele și salivam de poftă"

"Drumul Deva-București, străbătut cu microbuzul lotului, trece peste Dealul Negru. Într‑un loc, de o parte și de alta a șoselei, se află înșirate un fel de dughene care oferă covrigi calzi, mici și grătare. Afacerea are mare căutare, foarte multe mașini opresc pentru ospăț.

Oricum, toată zona este bântuită de un miros înnebunitor pentru orice om normal, darămite pentru cei flămânzi. Celor mari din microbuz (oameni și ei, nu?) li se făcea poftă. Ca și nouă, celor mici.

Cum să nu oprești? Se făcea câte o scurtă escală. Antrenorii coborau să mănânce, iar noi, «obiectele muncii», rămâneam cuminți acolo, în mașină. Oricât am fi ferecat geamurile, degeaba... Stăteam acolo ca proastele și salivam de poftă".

5. Gogoșile și "No puedo hoy. Mañana!"

"În Venezuela, am mai avut parte și de o întâmplare nostimă: la parterul hotelului unde eram cazate, funcționa o gogoșerie. Și răspândea un parfum... să leșinăm, nu alta. Dar cine îndrăznea să cumpere? Prea era la vedere, ne puteam întâlni cu oricine.

Așa că, într‑o după‑amiază, a fost rugată să ne ajute camerista foarte amabilă care lucra pe etaj. Când colo, tipa ne explică, în spaniolă, arătându‑și ceasul că «No puedo hoy. Mañana!» Și, cum pronunția este maniana, una dintre colege a crezut că până și venezueleanca se teme de doamna Mariana.

Drept pentru care m‑a chemat să‑i explic că doamna Mariana nu este în hotel. De fapt, femeia spunea că «Nu pot azi. Mâine!»".

6. Jocurile copilăriei în spațiu închis

"Jocurile noastre copilărești se desfășurau, desigur, în perimetrul școlii. Rareori eram scoase în oraș. Ce‑i drept, la vârsta aceea nici nu simțeam cine știe ce nevoie de a «socializa» în exterior.

Lumea noastră acolo era și ne simțeam bine în curtea mare, mărginită de clădirile liceului, ale sălii și căminelor. (...) Mai târziu, când am mai crescut, puteam ieși pe poarta școlii, dar cu bilet de voie semnat de către antrenor și apoi de pedagog.

Eram întrebate unde ne ducem și cât stăm. Se cronometra totul. Unii ar numi asta «cazarmă», dar eu nu am resimțit‑o în felul acesta. Eram totuși niște copilițe, nu locuiam în localitate, fiind lăsate în grija școlii și a celor care se ocupau de creșterea și devenirea noastră".

7. Americanii și filmările de la Sydney

"La unul dintre antrenamente venise să filmeze echipa unei televiziuni americane - probabil imagini de ansamblu, pentru ilustrarea reportajelor zilnice. Era limpede că nu trăgeau la întâmplare, alegând cu grijă ceea ce li se părea lor mai interesant.

Noi tocmai lucram la paralele, iar domnul Bellu a găsit de cuviință să mă mobilizeze: «Hai, Olaru, vezi ce faci, că te filmează ăștia!». Am răspuns reflex, fără prea multă gândire, căci treaba mea era alta acolo, nu să fiu (cum mi se reproșa frecvent) o Sharon Stone: «Păi și... ce treabă am eu, că mă filmează americanii? Mă urc și‑mi fac, oricum, treaba». Atât mi‑a trebuit... Am mai adăugat, pe loc, încă o «tresă» la gradul meu de «miserupistă», tupeistă, obraznică... aia care mereu răspunde"

8. Momentul retragerii și "mărul stricat"

"Mi‑am anunțat retragerea și aproape toți știau că mă țin de cuvânt. Unii poate nu credeau, dar sperau. Ajunsă la cămin, m‑am aruncat în problemele administrative. Stăteam pe gânduri, la fel de singură, în camera mea.

Televizorul, dat la cel mai mic nivel sonor (abia îl auzeam de acolo, de lângă el), îmi reținea o minimă atenție, căci tocmai se transmiteau niște reclame imobiliare, care mă interesau în mod deosebit. Când... s‑a deschis ușa și a intrat doamna Mariana.

Nu era în cea mai bună dispoziție posibilă, lucru pe care l‑am simțit din prima. S‑a repezit glonț și mi‑a închis - cu un gest de comandant absolut - televizorul. «Dragă, n‑ai de gând să te mai potolești? Nu vezi că deranjezi pregătirea celorlalte, care mai vor să facă gimnastică?!».

Am avut încă o dată confirmarea atitudinii sale constante față de mine. Voia, biata de ea, să scape de «mărul stricat». Oare se temea să n‑o contaminez și pe dânsa? Nicio șansă...".

9. Coloana de titan

"Durerile de spate, în zona lombară, au apărut brusc și s‑au dezvoltat vertiginos. Nu doar că mi‑au stânjenit și aproape imediat mi‑au blocat mișcările. Dar s‑a instalat o durere insuportabilă, dublată de anchilozarea tuturor segmentelor corporale care implicau coloana. Jale! (...)

În cele din urmă, am fost consultată de șeful Clinicii de Politraumatologie, doctorul Dan Negoescu. Un specialist priceput, atent și responsabil. Spre norocul meu, venea la Timișoara, ca să consulte, şi un eminent specialist ungur: doctorul Robert Vereș, întemeietorul chirurgiei spinale.

Dumnealui m‑a examinat, mi‑a făcut toate investigațiile și m‑a programat pentru temuta intervenție, în clinica lui de la Budapesta. De pe urma ei, aveam să port în coloană, toată viața, o tijă de titan.

Atunci am aflat despre acest metal: două dintre cele mai folositoare proprietăți ale sale sunt rezistența la coroziune și raportul duritate‑greutate mai bun decât al oricărui alt metal. Mai ușor ca aluminiul, mai dur ca oțelul. Numai bun pentru una ca mine, nu?".