Articol de Roxana Fleşeru, Mirela Neag - Publicat sambata, 12 noiembrie 2011 00:00 / Actualizat vineri, 11 noiembrie 2011 22:44
Nimeni nu poate omite momentul Montreal, cînd lumea gimnasticii s-a schimbat datorită unei fetiţe de 14 ani din Oneşti
Despre Nadia se poate povesti la infinit. E greu să găseşti un sportiv care a trăi alături de Nadia şi care să nu poată înşira amintiri. Ediţiile Jocurilor Olimpice din 1976 şi 1980 păstrează pregnant urmele de magneziu ale campioanei. În ce fel a pătruns ea în sufletele altor mari sportivi români şi ce îşi amintesc ei? Specială, elegantă, sacrificiu, emoţie sînt doar cîteva dintre cuvintele care se leagă de Zeiţa de la Montreal cînd alţii vorbesc despre ea.
ANCA GRIGORAŞ - gimnastă, medaliată cu argint cu echipa la JO din 1976, colegă în echipa de la JO Montreal, dar şi antrenoare înainte de JO de la 1980:
"Cea mai dragă perioadă alături de Nadia este aceea dinaintea Jocurilor Olimpice de la Moscova. Eu deja mă retrăsesem şi Nadia a venit la Bucureşti să se antreneze pentru că Bela nu accepta că ea crescuse, că devenise o adolescentă, el voia să îngheţe la o anumită vîrstă. Atunci am cunoscut-o mai bine pe Nadia, aş spune că m-am comportat ca o soră mai mare. Nadia a intrat la facultate, a început să meargă la teatru, la spectacole de balet, a citit foarte multe cărţi. A ieşit din rutina de la Deva. Sînt momente care au ajutat-o foarte mult în dezvoltarea ca persoană, pentru că nu ne compunem doar din gimnastică".
ANCA PASCU - floretistă, dublă medaliată cu bronz cu echipa la Jocurile Olimpice în 1968 şi 1972, participantă la JO de la Montreal:
"Am fost în Canada împreună cu echipa de floretă a României. Amintirile legate de această Olimpiadă mi-au rămas puternic întipărite în minte din două motive, ambele legate de Nadia. Este dificil de descris impresia pe care a lăsat-o Nadia în Satul Olimpic după ce a obţinut nota 10. Nimeni nu mai vorbea despre nimic altceva. Însă am simţit şi partea dură a acestui sport. Am văzut cu ochii mei sacrificiile pe care le făceau aceste sportive. Mîncau aproape mai nimic, antrenamentele erau dure şi nu aveau voie să facă nici un pas fără să fie însoţite de Martha şi Bela Karolyi, iar nouă, floretistelor, care aveam o viaţă oarecum independentă, liberă, începuse să ni se facă frică ca nu cumva să ni se impună şi nouă un regim la fel de restrictiv. Luminiţei Milea, rezerva echipei, care stătea cu noi în cameră, îi era frică ca nu cumva să afle antrenorii că mai scăpa la ceva dulce. Prin geam îi duceam şi Ancăi Grigoraş cîte o plăcintă cu vişine. Singura pe care nu am putut să o ajutăm a fost Nadia, pentru că ea stătea în aceeaşi cameră cu Bela şi Martha Karolyi".
DOINA MELINTE - atletă, campioană olimpică în 1984, participantă la JO de la Moscova:
"Mi-a rămas întipărită în minte imaginea cu antrenorii Bela şi Martha Karolyi înconjuraţi de elevele lor. Nu am văzut niciodată o gimnastă care să umble singură. Cînd le vedeai parcă erau nişte furnicuţe. Momentul special alături de Nadia a avut loc în 1979, la defilarea de 23 August. Toate campioanele am fost urcate într-un car alegoric. Era şi Teodora Ungureanu. Ţin minte că eram îmbrăcate într-un maiou alb şi un şort albastru. Cînd am trecut prin dreptul tribunei oficiale, am văzut-o pe Nadia foarte entuziasmată de faptul că îl vom saluta pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu!"
În 1994, cînd Nadia Comăneci s-a întors pentru prima dată în ţară după fuga în SUA, Doina Melinte a dorit să-i facă un cadou special. "Am plecat la mine acasă, la Dorohoi, unde se afla o renumită fabrică de porţelan, şi am dus un portret de-al Nadiei, rugîndu-i să-mi facă o vază cu figura gimnastei pe ea. Şi au reuşit, iar Nadia a fost foarte impresionată de dar", a mai povestit Melinte.
IVAN PATZAICHIN - canoist, cvintuplu campion olimpic în 1968, 1972, 1980, 1984, participant la JO de la Montreal şi Moscova:
"Pe Nadia o cunoşteam dinainte, din '75, de cînd ieşise campioană europeană. Era o fată mică, vioaie, croită desăvîrşit pentru sportul pe care şi-l alesese. Avea ţinută, era elegantă. Mergea puţin pe vîrfuri şi îşi ţinea umerii mîndri, drepţi. Nu eram în sală la Montreal, dar am urmărit-o la televizor, cu nişte emoţii pe care nu le pot descrie acum. A fost un impact prea puternic pînă şi pentru noi, cei care o susţineam din tot sufletul. A fost evenimentul tuturor din delegaţia României. În zilele următoare, toată lumea a felicitat-o, toţi eram disperaţi s-o prindem şi s-o strîngem în braţe".
