Articol de Costi Prună - Publicat sambata, 18 iulie 2026, 19:23 / Actualizat sambata, 18 iulie 2026 19:23
Cezar Drăgăniță (72 de ani), Cornel Penu (80), Werner Stoeckl (74) și Radu Voina (75), câștigători ai medaliei olimpice de argint cu naționala masculină de handbal în 1976, au povestit pentru GSP cum au trăit momentele unice ale Nadiei Comăneci de la Jocurile Olimpice de la Montreal.
Montreal 1976, Nadia, gimnastica trasează linia strălucitoare de recunoaștere legată de România, însă la acea ediție a Jocurilor Olimpice performanțele tricolore nu au fost palide, dimpotrivă. Una dintre ele a rămas și până în momentul de față un reper, unul de argint.
Echipa națională masculină de handbal a disputat finala contra selecționatei URSS, cedând cu 15-19, după ce se calificase în ultimul act câștigând grupa B cu trei victorii și un egal.
Este cel mai important rezultat al României la JO în sporturi de echipă, acompaniat de alte trei medalii de bronz, tot ale selecționatei masculine de handbal (1972, 1980, 1984), și una a celei masculine de volei (1984).
Cazați în Satul Olimpic în aceeași aripă a clădirii imense în formă de piramidă, handbaliștii au urmărit cu mândrie reușita Nadiei, primul 10 olimpic din istorie, urmat de salba de medalii, dar și pe cea a echipei feminine de gimnastică.
Patru dintre vicecampionii olimpici de atunci au rememorat pentru GSP momente, senzații, impresii, anecdote legate de Jocurile de acum 50 de ani și de reperul sclipitor numit Nadia Comăneci.
„Au trecut cam mulți ani de atunci, dar amintirile rămân totuși întipărite în minte”, spune Radu Voina (75 de ani), inter stânga în naționala României, devenit apoi antrenor important, ducând naționala feminină spre bronzul european și pe Oltchim în finala Ligii Campionilor, ambele în 2010.
„Nadia era o copiliță cu breton, firavă pentru că una e când sunt la televizor... o copilă de 14 ani, și toate celelalte mergeau de mânuță între ele”, își amintește el. „Nadia și toată echipa de gimnastică a României au fost, sigur, fete firave față de noi”, adaugă Werner Stoeckl (74 de ani), unul dintre cei mai valoroși pivoți ai handbalului autohton.
Mândria și de a fi acolo și de a participa la Olimpiadă și de a trăi momentul acela de 10 al Nadiei, sigur a fost foarte mare din partea delegației române. Și, în general, a tuturor sportivilor care au fost acolo – Werner Stoeckl
„Frumușică, micuță. Eu o știam și de la «23 august», era un cantonament. Lumea sportului e mică, să știa fiecare cu fiecare. Totuși avea fiecare alte programe și se comportau altfel. Era specificul situațiilor de atunci”, rememorează Cezar Drăgăniță (72 de ani), extrema dreapta de senzație a naționalei acelor vremuri.
Cornel Penu: „Cred că a fost cea mai mare sportivă pe care a avut-o România vreodată”
„Mâncam în același interval cu gimnastele. Ele erau ținute strict de Bela Karolyi și sigur că ne cunoșteam. Ele erau niște copile care au dus România... Poate mulți din toată lumea nu știau ce este România, dar pe Nadia o cunoșteau. Cred că a fost cea mai mare sportivă pe care a avut-o România vreodată”, subliniază Cornel Penu (80 de ani), renumitul portar al reprezentivei multimedaliate din perioada 1960-1970.
„În anul ‘76, când pe la noi nu se prea găseau lucruri, în Satul Olimpic erau absolut de toate. Puteai să mănânci, cum probabil se mai întâmplă și astăzi. Cantina deschisă mereu, toate felurile de ciocolată și altele”, povestește Voina.
„Iar Bela Karolyi venea cu fetițele, Nadia era copil în perioada aceea. El în față și toate înșirate, în șir indian, iar ultima era doamna Karolyi”, își amintește el.
„Toți așteptau ca fetițele să se așeze la masă și noi eram contrariați, chiar eu i-am zis lui Bela, «Bă, lasă-le», bietele copile, râvneau la ciocolată și el zicea, «Tu crezi că eu nu le-aș lăsa, dar dacă iau 100 de grame, nu mai pot să facă exercițiile». Deci amintirile erau așa: niște copilițe care veneau, mâncau salata respectivă, noi mâncam tot ce voiam și de cât de multe ori voiam, se termina masa și le duceau în cameră”, încheie Radu Voina episodul rememorat.
Chiar în 18 iulie, data primului 10 din istoria olimpică, transformat în 1.00 pe tabelă, naționala masculină de handbal învingea Ungaria în primul meci al grupei B, 23-18 (13-8). Cum și-au amintit handbaliștii de acea zi?
Werner Stoeckl: „A fost o mare bucurie”
„În delegația României, vag îmi aduc aminte că a fost o mare, mare bucurie, o mare plăcere de a face parte din acea delegație și de a o admira, nu numai pe Nadia, dar întreaga echipă de gimnastică care a obținut o performanță, pe vremurile acelea, senzațională pentru sportul românesc, și pentru mândria a fi acolo”, detaliază Stoeckl.
„Am putut schimba vorbe, am discutat și ele s-au apropiat de noi pentru că, pe vremea aceea, handbalul românesc a fost, dacă nu cel mai bun, una dintre cele mai bune ramuri sportive de plan mondial”, adaugă el.
„Am felicitat-o pentru că am stat în aceeași clădire cu gimnastele și cu mai mulți sportivi din delegația României, însă urmând să jucăm finala ne-am concentrat mai mult pe jocul nostru care urma să vină, dar delegația a sărbătorit foarte frumos acea performanță sportivă a Nadiei”, a mai spus fostul pivot.
„Sigur că-mi aduc aminte. Cred că Nadia Comăneci, cu primul 10 când a bătut rusoaicele și toată lumea și nimeni n-a putut lua 10 până la ea și nici tabelele de afișaj nu erau pregătite să pună nota 10.
Au pus unu, toată lumea se întreba ce înseamnă unu, dar de fapt, însemna 10, că ei se așteptau la nouă nouăzeci și ceva, dar a fost unu, n-au avut zero să-l adauge la 1, însă pentru noi a fost extraordinar”, își amintește Cornel Penu.
„De de multe ori mâncam împreună, ele toate împreună, noi handbaliștii în altă parte, ne salutam ca niște colegi, dar atâta”, a adăugat el.
Cezar Drăgăniță: „S-a zbârlit echipamentul pe noi”
Descrierea cea mai savuroasă îi aparține lui Drăgăniță, cunoscut pentru stilul său amuzant și limbajul colorat. „Satul era mare, noi stăteam în piramida aia olimpică. În orice caz, eram pe culoare, acolo pe etaj, când am auzit: «Băi, a luat Nadia 10». S-a zbârlit echipamentul pe noi, îți dai seama”, istorisește el.
„Noi aveam mentalitea noastră și ca sportivi de performanță, respectăm întotdeauna performanța. Dar ce-a făcut ea acolo a sărit mult peste performanță, ce să mai, din altă galaxie. Zic băi, dacă eram într-un alt sport, ziceam că e în altă ligă. De fapt așa și era, în altă ligă”, elaborează fosta extremă.
Apoi mai pune o picătură de umor: „Au mârâit puțin rusoaicele că da, dar nu era chiar de 10. Zic «Băi, era, dacă avea și unghiile date cu ojă, atunci era de 10»”.
„Dar ce să mai ai, 10 e 10. Spectaculos, spectaculos, cutremurător. Și acum, și când o mai văd prin reclame, vreau să zic: «Uite, frate, parcă o văd mai maimuțica aia», subțirică, așa, parcă era semn de carte, o aruncai în casă pe sub ușă. Și a putut să facă ceva cu totul și cu totul aparte”, accentuează el.
Radu Voina: „Bela Karolyi era aspru”
„Numai așa s-au putut obține performanțe. De aici sau de acolo, vizavi de severitatea pe care o impunea Karolyi, el era aspru, dar cu bună știință, pentru că el știa de ce era astfel”, e de părere Radu Voina.
Au fost însă handbaliștii inspirați, impulsionați de succesul Nadiei? „Dar ea, ca performanță, a fost cu totul aparte. Știi ce se întâmplă? Parcă te trage și ața, știi? Ei, uite, mă, i-a biruit pe toți, i-a călcat în picioare. Adică, cum se spunea pe vremea aia, le-a dat din culegere, știi? Pentru toată lumea a fost un imbold”, invocă, din nou cu umor, Cezar Drăgăniță.
„Acea perioadă a fost pentru sportul românesc o perioadă de vârf a realizărilor și a performanțelor României. Perioada a fost, cred că, una din cele mai fructuoase în medalii, în Jocurile Olimpice la care România a participat”, subliniază Werner Stoeckl.
A fost ceva incredibil, în memoria noastră nota 10, așa cum v-am spus, nu exista în gimnastică și nici nu pot să o caracterizez altfel decât magnifică, extraordinară. Ce pot să spun mai mult? Ce a făcut ea este unic – Cornel Penu
„Absolut că ne-a impulsionat. Ne-am mândrit cu performanța ei și ne-am concentrat foarte, foarte tare pe jocul final cu Uniunea Sovietică, dar, din păcate, rezultatul nu a fost chiar cel a așteptat, și, deși câștigarea medalii de argint este o performanță, echipa de handbal a României nu a fost mulțumită pentru rezultatul obținut atunci. Cred că acum ar fi ceva nemaipomenit să putem încă o dată realiza acele performanțe ale anilor șaptezeci”, e verdictul lui.
Indiferent însă ce va aduce viitorul, 1976 rămâne în istorie cu reperele sale olimpice luminoase. Mai ales ale gimnasticii, dar și ale handbalului.
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
FCSB și-a prezentat noile echipamente » Multe surprize: tricouri portocalii și fontul „Dracula”
