Luminiţa Paul despre Oltchim: Anul marilor decepţii

Nu ştiu cum vă simţiţi dumneavoastră, dar eu am, aşa, senzaţia că-mi lipseşte ceva. Exact ca atunci cînd te laşi de fumat, nu mai ştii ce să faci cu mîinile, scotoceşti aiurea prin geantă şi sfîrşeşti ronţăind tot felul de bombonele şi seminţe. Ce-o fi, ce-o fi? A, mi-am dat seama! Mi-am dat seama că anul trecut, cam tot pe vremea asta, ţopăiam de fericire pentru calificarea Oltchimului în finala Ligii Campionilor. Premieră absolută pentru acest format de competiţie, după ce cu un sezon înainte cea mai bună echipă din România se oprea în semifinale. O etapă în plus, anul acesta ar fi urmat încoronarea, respectînd o regulă a progresiei aritmetice.

În loc de asta, ce avem? Un soi de comemorare. A fost nevoie doar de un an, nu, nici măcar atît, cîteva luni tulburi pentru ca totul să se strice la Oltchim. Nu mai departe de luna februarie era adusă Anja Andersen, antrenoarea cu trei trofee ale Ligii în palmares, semn că măcar încă o finală jucată era în planul diriguitorilor echipei campioane. Ce-a fost de atunci se ştie, n-are rost să mai luăm o dată la mînă, oricum, părerile sînt împărţite şi rezultatul unul singur: nu mai există nici un front important pe care jucătoarele să poată lupta.
Radu Voina a acceptat să revină şi, cumva, să strîngă şi să încerce să lipească la loc cioburile unei mîndrii şi ale unui orgoliu pozitiv făcut acum bucăţi. De aceea, caută să le găsească fetelor nişte ţinte care să le mai poată motiva: răsplata cu o zi liberă în plus pentru victorii în campionatul intern la diferenţe considerabile. Altfel, le paşte depresia şi nu e deloc o ironie cînd scriu asta.

Probabil însă că durerea e cu atît mai mare cu cît calificatele în finală sînt Larvik, pe care Oltchim a învins-o acasă în prima fază a grupelor, şi, mai ales, Itxako, coşmarul spaniol, la pesadilla care a început să ne bîntuie şi la nivel de club, nu doar la "naţională". Una peste alta, Larvik nu e o surpriză, se găsea pe lista favoritelor, însă Itxako... parcă e un pic prea mult pentru nervii oricui a urmărit meciurile vîlcencelor cu spaniolele. Acolo au fost şase goluri în faţă pînă cu cîteva minute de final, iar aici totul s-a prăbuşit, de asemenea, în ultimele secvenţe. E meritul ibericelor că au ajuns aici, în ciuda jocului distructiv, arţăgos şi dur pe care îl practică, în care defensiva agresivă are primul cuvînt. Uneori nu frumuseţea contează, ci strict eficienţa.

E şi o româncă la Itxako, Oana Chirilă, interul dreapta. Măcar cu asta ne putem mîndri: în ultimii cîţiva ani buni, am avut mereu handbaliste cîştigătoare şi finaliste ale Ligii cu echipe din străinătate, Luminiţa Huţupan-Dinu, Carmen Amariei, Cristina Vărzaru, Aurelia Brădeanu, Simona Spiridon. Acum vom ţine cu Oana dorindu-ne să fi avut o echipă întreagă de încurajat.