Luminiţa Paul scrie despre revenirea Cristinei Neagu » Ceva ce nu se pierde

Prinsă între două meciuri de Ligă, campioana României la handbal feminin respiră un aer diferit. De la disputa cîştigată acasă în faţa lui Hypo, duminica trecută, 30-25, pînă la cea următoare, de mîine, cu Buxtehuder, în deplasare, fiecare clipă are ceva de spus. Lucruri care se vor cîştiga jucînd împreună într-o formulă copios înnoită. Începînd cu banca pe care stau acum doi danezi, Verstergaard şi Mette Klit, şi încheind cu implanturile din teren. Acolo se detaşează Katarina Bulatovici, cea care ridică, în fine, postul de inter dreapta acolo unde îl fixaseră la noi Mariana Tîrcă şi Steluţa Luca, pentru a pomeni doar două nume din istoria relativ recentă.

Oltchim, care păstrează un nume în spatele căruia se află acum altceva decît un combinat chimic, rămîne ceea ce a fost întotdeauna. O echipă de handbal. O echipă care a fost construită în acest sezon pentru a ataca trofeul Ligii fără sincope, temeri şi fluctuaţii. Pentru a preveni eventuale accidente de genul returului semifinalei cu Györ din primăvară, încheiat cu un deficit de 8 goluri.

Nu e totul gata, dar nici n-are cum să fie. Dincolo de ajustări, există însă un perete de siguranţă. Asta s-a văzut duminică, în confruntarea cu Hypo.

În acest complicat mileu al poziţiilor în teren, naţionalităţilor, şcolilor, tradiţiilor şi ambiţiilor, plus al limbajului de comunicare, e ceva care străluceşte în mod deosebit. Cel puţin pentru mine. Cristina Neagu. Absentă 19 luni din competiţii, operată la umărul drept, izolată într-un lung şi anxios proces de recuperare, cea mai valoroasă handbalistă a României a ultimei perioade şi a lumii în 2010 a îngropat emoţiile şi fricile duminica trecută.

Într-un fel, parcă nu ar fi lipsit nici o zi. Şi-a găsit locul în fluenţa jocului cu uşurinţa cu care aşezi ultima piesă a unui puzzle. A marcat trei goluri, variind execuţiile, şi a livrat trei pase inspirate în cele 31 de minute jucate. În spatele cifrelor din statistică pluteşte însă aerul care le înconjoară. Aerul acela de siguranţă, care vine numai din naturaleţe, din abilitatea care nu se învaţă, ci se trăieşte.

Cînd lipseşti atît de mult din competiţii, revenirea poartă măcar un strat subţire de rugină. Asta se întîmplă de obicei. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se va întîmpla. Dacă iese prost? Dacă nu mai nimereşti? Dacă ai uitat? Dacă te copleşeşte teama? Dacă nu te mai potriveşti în schemă? Sînt întrebările normale. Jumătatea de oră a Cristinei Neagu le-a anulat. Pentru ea, lucrurile nu s-au uitat, nu s-au înmuiat şi nu au tremurat. Va mai avea şi destule zile gri, va rata, se va enerva şi va încerca. Dar va şti că, dincolo de asta şi de durerile pe care nu le şterge nici o operaţie, rămîne ea. Cu explozia, talentul şi temperamentul ei. Adică toate acele chestiuni care au dus-o sus, atît de sus încît o ştie o lume întreagă.