Articol de Cătălin Tolontan - Publicat vineri, 08 noiembrie 2019 15:00
De fiecare dată, surprizele au început cu acel moment în care omul și-a zis: bine, suntem minoritari, suntem puțini, hai să vedem cât de puțini suntem și cât de tari sunteți voi, care vă considerați învingători.
Nu există vot pierdut. În matematica electorală, fiecare vot neexprimat merge la majoritatea deja câștigătoare, indiferent dacă e vorba de partide sau de oameni, în cazul prezidențialelor.
De aceea, ziua alegerilor e, de fapt, ziua curajului celui care se simte minoritar, a celui care consideră că nu are șanse, dar totuși se mobilizează și nu stă acasă.
Din 1989 și până azi, de atâtea ori ni s-a demonstrat asta: nu există alegeri dinainte pierdute.
Prima oară s-a întâmplat în 1996, când CDR și Emil Constantinescu au spart monopolul partidului stat.
Dacă acum pare greu, gândiți-vă cum era când economia, guvernul și procesul electoral în ansamblul său erau în mâna celor care păreau de neschimbat.
În fața Puterii se așezase, aparent fără putere, ca micul om cu plasa în fața tancurilor din piața Tiananmen, exasperarea unei societăți și chimia fraternității celor care știau că suntem puțini, dar poate nu atât de puțini. Pe 17 noiembrie 1996, de dimineață până seara, în probabil cea mai eroică zi a alegerilor noastre, minoritatea a dospit într-o majoritate care a schimbat istoria României pentru totdeauna.
De fiecare dată e la fel, în zori ne e teamă că ne facem de râs și singura șansă e să ne înfrângem sentimentul insuficienței, al minorității.
Omul fără șanse, Emil Constantinescu, l-a învins pe Ion Iliescu cu peste 1 milion de voturi distanță!
Despre importanța acelui mandat a scris, acum câteva zile, Doru Bușcu în Cațavencii.
Ceva asemănător, ca surpriză, s-a întâmplat la europarlamentarele din această primăvară. Societatea s-a mobilizat așa cum n-a mai făcut-o niciodată la alegerile pentru Europa, România ajungând în doar câteva ore, din codașă a participării, peste media continentului ca prezență la vot.
De fiecare dată a fost, de fapt, victoria minorităților care s-au agregat. Oamenii care produc schimbarea nu încap în ideologia unui partid sau alianțe, ei sunt atât de diverși, ca vârstă, educație, preferințe politice și convingeri personale.
Dacă i-ai aduna într-o sală, ai realiza cât de diferiți sunt, de stânga, de dreapta, tineri preocupați de inegalitățile sociale și ”decreței” care au construit economia noastră pe ideea că ”profitul e moral”.
Dar toate aceste minorități sunt întrețesute prin ceva, stofă peste in și mătase îmbinată cu bumbac. Scriitorul Amin Maalouf explică punctul său de vedere, în calitate de creștin crescut în Egipt:
”De-a lungul întregii istorii umane, soarta minoritarilor a fost un indice revelatoriu al unei probleme mai vaste, care-i afectează pe toți cetățenii unei țări și toate aspectele vieții sale sociale și politice.
Într-o societate în care minoritarii suferă discriminări și persecuții, totul se corupe și se pervertește. Conceptele se golesc de sens. A mai vorbi de alegeri, dezbateri, libertăți academice sau stat de drept devine abuziv și amăgitor”.
Minoritățile, minorități în sens larg, minorități de speranță, știu că nu e vorba doar despre ele. Soarta outsiderilor în alegerile ”deja câștigate” privește pe toată lumea și e un semn al democrației și al libertății.
Minoritățile știu că, dacă de dezbateri n-am avut parte, uite că vine ziua în care de alegeri nu se poate feri niciun candidat.
