Cîntecul de lebădă » Cătălina Ponor şi-a încheiat cariera cu o medalie de argint la sol

Dacă o întrebi pe Cătălina pentru ce s-a reapucat de gimnastică după 5 ani de pauză, răspunsul nu poate suporta prea multe variaţiuni. Cel mai simplu şi mai frumos e cînd vorbeşte despre medaliile olimpice. După ce ai fost acolo, pe prima treaptă, îţi doreşti mereu să revii, să simţi iar sub tălpi placajul tare al podiumului şi la gît greutatea unui ban uriaş.

Chiar dacă asta înseamnă să tragi de tine la aproape 25 de ani, să-ţi obligi corpul să facă lucruri pe care le izbutea cu uşurinţă în urmă cu ceva vreme şi care acum parcă ţi se împotrivesc. Chiar dacă asta înseamnă să pui "pause" vieţii normale de la această vîrstă şi să trăieşti varianta ei de cantonament. Chiar dacă asta înseamnă să urci iar pe bîrnă, să strîngi tare degetele de marginea ei de lemn, să o traversezi în salturi şi sărituri ca şi cum ai trece o zebră pe verde.

Acolo, la bîrnă, i se acordau Cătălinei cele mai mari şanse de a urca pe podium. Pentru cîteva minute, a şi fost pe treapta de bronz. Regulamentul a exilat-o însă pe locul al patrulea şi îi mai rămînea o şansă: solul. Aparatul la care intrase în finală cu o notă nu prea încurajatoare, dar căruia îi adăugase cîte ceva la fiecare evoluţie ulterioară. Întîi în lupta pentru medalii a echipelor. Apoi în finala propriu-zisă. "Fever", febra lui Ponor, a cuprins sala. Românca a avut un exerciţiu perfect, expresiv şi emoţionant. I-au lipsit cîteva elemente pentru a convinge şi codul de punctaj că merită să fie campioană. Gimnastica e tot mai greu de înţeles.

Aşa că a fost argint. Argintul cu care Cătălina Ponor iese din gimnastică, "o a treia revenire nu va mai exista", spune ea, şi cu fruntea sus. Cîntecul ei de lebădă a fost "Fever". Cum scria The Guardian, un superb exerciţiu în stil cabaret. Şi un zîmbet care anunţă că nu există regrete din partea ei. Fii sigură, Cătălina, că din partea nimănui!