Claudia Ştef explică greşelile pentru care pot fi descalificaţi mărşăluitorii » Genunchiul îndoit şi lipsa contactului cu pămîntul

Cursele de 20 km marş feminin şi 50 km masculin sînt singurele probe atletice de alergare în care cronometrul nu este singurul criteriu după care se stabilesc clasamentele. Aici intervin şi arbitrii, ale căror percepţii pot lăsa sau nu un sportiv să termine cursa.

Claudia Ştef, care va intra în concurs sîmbătă, nu are emoţii deloc. "M-am călit psihic după 16 ani de competiţii", spune atleta în vîrstă de 34 de ani, care a fost campioană europeană de juniori, iar la Mondialele din 2007, de la Osaka, a cucerit medalia de bronz. Atletei îi e însă teamă de ceva. Mai exact, de arbitri.

- Ce fac, de fapt, arbitrii în cursele de marş?
- Îţi pot hotărî soarta! Probele de marş sînt singurele probe atletice în care poate interveni subiectivismul unui arbitru. Sînt probele în care nici nu poţi contesta deoarece este vorba de percepţia unui om la un moment dat. E proba în care nu există certitudini. Poţi să fii favorit şi să fii descalificat.

- Şi ce urmăresc ei la alergători?
- Să nu iasă din marş. Noi putem face două greşeli majore în timpul cursei...

- Care anume?!
- Niciodată, un mărşăluitor nu trebuie să se afle în faza de zbor. Mai pe înţelesul tuturor, noi trebuie să avem întotdeauna un picior în contact cu pămîntul. Dacă nu, se consideră că alergi!

- Şi a doua greşeală?
- Din momentul în care pui piciorul pe pămîntul, genunchiul trebuie să fie întins pînă la contactul total. Nu trebuie să îndoi deloc piciorul! În caz contrar, eşti eliminat. Se consideră că alergi, şi nu mărşăluieşti.

450 km de marş pe lună!

- Este o cursă mai lentă decît cea de semimaraton, care măsoară cam tot 20 de kilometri?
- Normal, pentru că noi nu alergăm. Practic, facem cu un minut şi ceva mai mult pe kilometru.

- Şi la antrenamente cît mărşăluieşti?
- În funcţie de anotimp, dar în medie cam 450 de kilometri pe lună. Iarna mă antrenez mai mult, iar vara măresc intensitatea şi scurtez distanţa.

- Eşti printre puţinele atlete din ţară care se mai antrenează pe platoul Bucegi, la Piatra Arsă.
- Da, aşa este. Eu, Cristina Casandra, în principiu alergătoarele pe distanţe mari au nevoie de cantonamente la altitudine. Am coborît de acolo cu două săptămîni înainte de a pleca spre Londra...

- Şi cu ce obiectiv ai venit la Olimpiadă?
- Normal, cu dorinţa de a obţine o clasare cît mai sus, de ce nu?, să urc pe podium!

2 e numărul de avertismente pe care îl primeşte un atlet într-o cursă de marş, la cel de-al treilea fiind eliminat