Jocurile la care nu contează cum arăţi » Şapte zile la Londra în mijlocul unor sportivi care indiferent de loc sînt victorioşi

2012-09-13T00:00:00+03:00

Jocurile Paralimpice s-au încheiat de patru zile la Londra, iar eu, cînd închid ochii, încă mai văd sportivi fără mîini, fără picioare, în scaune cu rotile. Nu e de mirare, cînd am plecat de la Londra, în aeroport, am trăit o senzaţie ciudată. Mă întrebam de ce toţi oamenii sînt întregi. Nici nu aveam cum să mă simt altfel după şapte zile printre britanicii care se înghesuiau în trenul rapid Javelin încă de dimineaţă pentru a merge în Parcul Olimpic. Printre britanicii îmbrăcaţi în steaguri care umpleau Stadionul Olimpic de la ora 10:00. Prima mea experienţă a fost chiar pe stadion. Alergînd să-l prindem pe Florin Cojoc, am descoperit altceva. Am nimerit exact în momentul în care concura un britanic. Spectatorii erau un delir. Un astfel de zumzăit îţi pătrunde prin piele. Nu avem cum să simt altfel după ce în fiecare seară pe Channel 4, postul care a transmis Jocurile Paralimpice, cei trei prezentatori ai emisiunii "The last leg" glumeau pe seama dizabilităţilor. Nu credeam că se poate face aşa ceva fără să jigneşti. Australianul Alex Brooker şi britanicul Josh Widdicombe, ambii fără un picior şi ambii stand-up comedians, au tratat altfel problema. Recunosc că am rîs copios fără să mă simt vinovată. Iar în utima zi la Londra, în autobuzul pentru presă l-am întîlnit pe Josh, care ducea într-o plasă o proteză de picior. Ironic, nu-i aşa? Nu aveam cum să mă simt altfel, deşi am aflat despre nişte pe boli pe care mi-e greu şi acum să le pronunţ şi care fac dezastru în organism, dar i-am văzut pe oamenii care suferă de ele zîmbind, bucurîndu-se de competiţie. Apropo de boli, la Jocurile Paralimpice, sportivii sînt împărţiţi în categorii, în funcţie de abilitatea lor, pentru a concura împotriva unora care au aceleaşi posibilităţi. La atletism era o listă înteagă, dar după două zile nu mă mai întrebam care e problema lor. Cred că nici copilul blond, de trei ani, care la o zi după ce Jonnie Peacock a cîştigat cursa la 100 m, la T44, îi striga numele în gara de la Stratford. Nu cred că ştia că la cinci ani britanicul şi-a pierdut un picior din cauza unei meningite virale. Băiatul blond de 19 ani care a furat multe inimi a devenit erou. În Londra am zîmbit de am făcut febră la muşchii feţei. Cum să nu zîmbeşti cînd o femeie de peste 50 de ani stă pe un scaun în mijlocul staţiei de metrou, îndemnîndu-i pe cei de pe peron să strige şi după ce atmosfera se aprinsese, ea să spună: "That's rubbish!"? Cum să nu zîmbeşti cînd o ziaristă în scaun cu rotile m-a lăsat pe mine să intru prima în MPC sau cînd eşti ajutat fără să fi cerut, sau cînd iei trei ziare sîmbătă şi îţi trebuie o plasă rezistentă ca să le cari, sau cînd o fetiţă blondă cîntă la un pian roz în gară tema muzicală din "Chariots of fire"? N-aveam cum să mă simt altfel după ce am văzut în ce ritm pedalează Eduard Carol Novak la Brands Hatch, acolo unde dimineţile miroseau a iarbă proaspăt cosită şi sunau a muzică irlandeză. În prima zi pe circuitul unde s-a desfăşurat ciclismul, am întors capul atunci cînd pe lîngă mine a trecut un sportiv columbian cu mîinile tăiate şi cu faţa desfigurată. A doua zi n-am mai făcut la fel. La cursa de fond, cînd a trecut linia de sosire, a ridicat ce i-a mai rămas din mîini şi bucuria era evidentă, chiar dacă nu i-o puteai citi pe faţă. Nu mi-a fost milă, ci doar m-am bucurat şi eu pentru el. Chiar dacă terminase printre ultimii cei 80 de km, victoria era mai mare decît a cîştigătorilor de medalii. Am văzut multe astfel de victorii, cum poţi să înoţi fără mîini sau fără picioare, cum să stai pe bloc-starturi, deşi tremuri din toate încheieturile, şi apoi chiar să ajungi primul înotînd ca un nebun, cum să fii agresiv în scaun cu rotile într-un sport numit rugby în scaun cu rotile sau cum să joci fotbal fără să vezi. N-aveam cum să mă simt altfel, după ce am intrat de trei ori în Satul Paralimpic şi ce-mi vine acum în minte este mirosul puternic de parfum al unui francez care se întîlnea cu o domnişoară pe o bancă, între blocuri. Nu ştiu ce probleme aveau, nici nu m-a interesat. Aş putea să înşir toate tipurile de dizabilităţi pe care le-am văzut, dar nu asta m-a marcat. M-a marcat zîmbetul lui Edi Novak, copilăroşenia lui Naomi, duritatea de suprafaţă a lui Florin Cojoc, fericirea fragilă a lui Dacian şi verva molipsitoare a lui Miss Sally. Şi apoi m-am întors aici, pe aeroportul Henri Coandă, unde unii nu au răbdare nici măcar cinci minute să aştepte bagajele şi totul li se pare nasol "la Românica".

Comentarii (3)

Cronologic
Apreciate

daveroirl • 13 Septembrie 2012, 02:47

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

Postat de tipsy pe 13 Septembrie 2012, 01:43

roxana draga, inca doua articole de astea si o sa-ti cauti alt loc de munca. te sfatuiesc prieteneste ca maine dimineata sa fii postata cuminte la usa lui becali.

tu esti si sclav prost !:))

daveroirl • 13 Septembrie 2012, 02:46

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

Postat de tipsy pe 13 Septembrie 2012, 01:43

roxana draga, inca doua articole de astea si o sa-ti cauti alt loc de munca. te sfatuiesc prieteneste ca maine dimineata sa fii postata cuminte la usa lui becali.

ce amenintare de doi lei ...:)))

tipsy • 13 Septembrie 2012, 01:43

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

roxana draga, inca doua articole de astea si o sa-ti cauti alt loc de munca. te sfatuiesc prieteneste ca maine dimineata sa fii postata cuminte la usa lui becali.

Comentează

Jocurile la care nu contează cum arăţi » Şapte zile la Londra în mijlocul unor sportivi care indiferent de loc sînt victorioşi « Înapoi la articol