SPORTURI » JO 2012 » LONDRA

Luminiţa Paul scrie despre emoţiile ei: "Londra, Olimpiada mîndriei" « Înapoi la articol

2012-12-30T00:00:00+02:00

Londra şi locuitorii ei n-au ştiut la ce să se aştepte de la Olimpiadă. Au întîmpinat-o cu un rictus circumspect, s-au plîns că le va da viaţa peste cap chiar înainte de a apărea măcar un sportiv în Satul Olimpic, au anticipat dezastre de circulaţie şi metrouri suprapopulate, întîrzieri la serviciu, gloate colorate capturînd străzile şi restaurantele. Iar la final, parcă nu mai voiau să se termine. Îşi însuşiseră feeling-ul universal, aerul de capitală de lumii. O acreditare olimpică atîrnată de gît amîna ora limită de admitere la muzeu, smulgea zîmbete şi făcea loc în metrou la orele de vîrf. O ghicitoare nesfîrşită pentru că pe cartonul plastifiat nu erau trecute decît numele şi organizaţia, nu şi ţara. Iar o medalie scoasă la iveală în plină zi provoca, pur şi simplu, isterie. De aceea, la festivitatea de închidere, oamenii au cîntat în faţa ecranelor împreună cu cele mai tari trupe britanice, luîndu-şi adio de la evenimentul de care s-au temut, dar pe care au ajuns să-l adore. A avut şi România eroii ei. Momentele ei de glorie, de emoţie, de explozie. Clipa cînd Alin Moldoveanu a tras ultimul foc în finala olimpică la puşcă aer comprimat 10 metri, foc ce l-a urcat de pe locul 57 în ierarhia mondială direct pe prima treaptă a podiumului. Flash-ul de concentrare al Sandrei Izbaşa, gimnasta care nu mai avea voie să cadă în finala de la sărituri pentru a putea cuceri titlul. Şi n-a căzut! Au mai fost momentele crude din finalul asaltului pentru calificarea în finală a sabrerilor, purtat cu favoriţii ruşi. Senzaţia că sala ia foc după ce Florin Zalomir a dat tuşa izbăvitoare, acela a fost, pentru mine, momentul de intensitate maximă la Jocurile londoneze. Rareş Dumitrescu, Tiberiu Dolniceanu, Alexandru Siriteanu şi antrenorul Mihai Covaliu au format atunci cel mai frumos buchet al bucuriei spontane. Şi clipa cînd judoka Alina Dumitru a consfinţit calificarea în a doua ei finală olimpică, iar colega ei Corina Căprioriu a imitat-o două zile mai tîrziu, încă un argint pe tatami. Şi cel al halterofilei Roxana Cocoş, fata care zîmbeşte rar şi pare construită din granit pur. Solul de argint şi lacrimi al Cătălinei Ponor. Apoi, bronzul echipei feminine de gimnastică, prezentă neîntrerupt pe podiumul olimpic din 1976 încoace. Şi cel al halterofilului Răzvan Martin, omul care şi-a lăsat în urmă copilăria grea pentru a-şi face un rost şi un nume în sport. Toate acestea s-au petrecut la Londra. În prima zi postolimpică, vînzătorul de la Starbucks-ul din colţ a văzut tristeţe pe faţa mea. "The Olympics are over", m-am tînguit. "Don’t worry, you only have a four years wait", m-a consolat el, vesel. Aşa e, dar Londra va rămîne unică. Aşa cum am găsit-o şi am trăit-o inclusiv prin aceste cinci mici întîmplări care urmează. Prima întîmplare S-a produs chiar la sosire, la cîteva minute după ce aterizaserăm pe Heathrow. O doamnă voluntară mi se adresează politicos: "Să nu vă miraţi dacă o să vă oprească oameni pe stradă ca să vă ceară autografe!". Aştept continuarea, e captivant. "Semănaţi foarte bine cu o actriţă britanică, staţi puţin, că nu-mi amintesc numele... e foarte populară. Barbara... Extraordinară asemănare, şi la păr, şi la statură". E amuzant şi reconfortant să auzi aşa ceva. Ceva mai tîrziu, în gara Paddington, şoferul de taxi care ne preia îmi spune Barbara. Chiar încep să cred că semăn cu o celebritate! Ce caraghios! Dar a fost doar atît. N-a venit nimeni să-mi ceară autograf. Faima mea împrumutată a durat mai puţin de o zi. A doua întîmplare Unele dintre staţiile de metrou londoneze ascund minunate capcane. Russell Square, spre exemplu. La ieşirea din tunelul care vine dinspre peron, apar două opţiuni: liftul, în stînga, şi scara, în dreapta. Am ales scara. Bad choice. Abia după ce ai început să gîfîi, auzi anunţul monoton care străbate prin difuzoare: "Aceasta este o scară cu 175 de trepte, echivalentul unei clădiri cu 15 etaje. Vă rugăm să folosiţi lifturile!". Ajunsă la jumătate, am crezut că nu mai pot. Am coborît iute, căutînd lifturile, dar nu le-am găsit. Panică! Nu era semnal la mobil, ce mă fac? Rămînea doar scara. Aşa că am pornit din nou să urc. 175 de trepte. Cînd credeam că leşin, mi-a ieşit în faţă o tînără. "Come on, there are only 20 steps left. Actually, 16!", m-a încurajat ea, zîmbind. Au fost treptele cele mai uşor de parcurs! 175 plus alte 85, mai bine escaladam direct turnul Orbit din Olympic Park! A treia întîmplare Tot timpul am crezut că limba română e una sigură în varianta olimpică a Turnului Babel. Că poţi conversa liniştit, fără teama de a fi ascultat şi înţeles de cei din jur. Nu e aşa! Într-o zi petrecută la Wimbledon, vorbeam la telefon cu cineva din ţară. Sub cortina limbii noastre. La un moment dat, mi-a scăpat un cuvînt nu tocmai academic, chiar cînd prin faţa mea trecea un tip. A zîmbit complice şi mi-a spus, în română, evident: "Am auzit tot!". Ah, ce ruşine! Mi-am cerut scuze după ce am încheiat convorbirea. Era Iulian Vespan, antrenor român de tenis stabilit de mulţi ani în Italia, care o pregătea pe rusoaica Vera Zvonareva, una dintre cele mai bune jucătoare din lume în ultimii ani. E clar, româna nu mai oferă protecţie! A patra întîmplare Mitul gomei britanice nu mai rezistă, cel puţin pentru mine. Exemplu: a trebuit să ajung într-o zonă a oraşului în care nu mai fusesem. Ieşind de la metrou, aveam două opţiuni, strada din faţă sau cea din spate. Am pornit drept, dar numele de pe plăcuţe nu era cel căutat. Aşa că am oprit pe cineva pentru lămuriri. Femeia nu ştia unde anume era Bethnal Green Road, dar şi-a rupt cîteva minute, a accesat harta Londrei pe telefonul mobil, a aşteptat răbdătoare să se încarce, a găsit strada pe care trebuia să ajung (era, bineînţeles, cea din spate) şi mi-a arătat. Amabilă, fără crispare şi fără senzaţia că îmi face un mare bine. Deşi, de fapt, chiar îmi făcea. A cincea întîmplare În zona în care am stat pe durata Jocurilor, în Bloomsbury, se află cîteva spitale, mai ales pentru copii. Cîţiva locuiau chiar în clădirea în care am închiriat şi noi. Era tabloul cel mai curemurător al zilelor londoneze: copiii în cărucioare, cu tuburi de respirat în năsucuri şi perfuzii agăţate de braţele slăbuţe. Iar părinţii lor au fost printre puţinii care n-au băgat de seamă, în oraşul invadat de sportivi, ziarişti, oficiali şi turişti pestriţi, că lîngă ei se desfăşoară Jocurile Olimpice. Între timp, Starbucks-ul din colţul străzii londoneze s-a desfiinţat. Viaţa merge mai departe. Veja-o na Rio, em 2016!Cărţi despre Londra de citit în vacanţă1. Londra însîngerată - Geoff Nicholson (editura Leda)2. Simetria ei înfricoşătoare - Audrey Niffenegger (editura Trei)3. Cartea lui Dave - Will Self (editura Polirom)

Comentarii (3)

cordos_eu • 31 Decembrie 2012, 21:36

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

Postat de juv3ntin pe 30 Decembrie 2012, 21:10

au trecut 20 de ani si noi tot scriem cu î din i ? nu stiu...o fii super articolul dar eu nu am sa-l citesc.

ai dreptate dar prea multe nazuri face! lasa ca e mai bine asa decat cu greseli gramaticale evidente. felicitari doamna sau domnisoara Luminita Paul si un an nou fericit!