Articol de Luminiţa Paul - Publicat marti, 14 august 2012 00:00 / Actualizat luni, 13 august 2012 18:55
Abia se născuse cînd Sandybell a ajuns şi la noi. Un serial de desene animate produs în Japonia în 1981, care a aterizat în Europa la începutul anilor '90.
Toţi copiii o iubeau pe Sandybell, fetiţa cu codiţe aurii care locuia în Scoţia cu cîinele ei, Oliver, dar vorbea în japoneză. Era personajul care încorona serile cu o aură de veselie, de spontaneitate, de naturaleţe. Era vocea copilăriei, a inocenţei şi a bunătăţii. După Sandybell urma Telejurnalul şi bucuria se risipea, dar exista mereu promisiunea şi aşteptarea pentru a doua zi.
Sandra Izbaşa e o variantă a lui Sandybell din anii 2000-2010. E tot blondă, dar nu mai e fetiţă. E o tînără frumoasă şi zveltă, zîmbitoare cînd se eliberează de presiune, sobră în momentul concentrării, emoţionată pînă la plîns în clipa dulce a victoriei, exuberantă, aproape frenetică în viaţa de zi cu zi.
Ea a adus României a doua medalie de aur la aceste Jocuri. A făcut-o la un aparat, săriturile, pe care prinsese ciudă acum cîţiva ani, dar pe care a reuşit să-l reînveţe de minune din 2010 încoace.
A făcut-o chiar dacă nu era favorita la aur, ci doar la o medalie. A făcut-o pentru că şi-a găsit cînd a trebuit momentul de pace şi de focus. A făcut-o după ce la Beijing, în 2008, cîştiga aurul la sol. A făcut-o pentru ea, dar şi pentru noi toţi.
Povestea lui Sandybell nu coincide cu a Sandrei. Imaginea seamănă însă prea mult pentru a nu zîmbi nostalgic către fata din desenul animat şi recunoscător spre fata cu medalia de gît.
){kind=small}
