Corespondență de la Rio » Reacția luptătorului Alin Alexuc-Ciuraru după ce a ratat bronzul la JO: "Eu nu am cu cine să mă antrenez! Mă rog de unul și de altul"

S-a terminat meciul pentru bronz dintre românul Alin Alexuc și turcul Cenk Ildem. Scorul e clar, 4-0, pentru otoman. Cum s-a ajuns aici? Nu știe nici măcar turcul, probabil. La lupte, și mai ales la greco-romane, totul e relativ. Arbitrii dau niște decizii numai de ei înțelese. Probabil că de asta și sala e aproape goală. Spectatorii nu sînt niște învățați!

 A DAT CU BANDAJELE DUPĂ ARBITRI!

Înainte de partida lui Alexuc, e finala categoriei 66 de kilograme. Armeanul Migran Arutyunian și sârbul Davor Stefanek. Conduce armeanul cu 1-0, dar ca din senin, arbitrul acordă un punct și slavului.

Se termină meciul, sârbul e campion olimpic pentru că a punctat ultimul.

Publicul huiduie decizia. Armeanul e ca un leu în cușcă. Își rupe bandajele, le face ghem și aruncă înspre masa arbitrilor. Bucățile de leucoplast trec milimetric pe lângă capul unui oficial.

Arutyunian scuipă apoi în direcția oficialilor. E oprit cu greu. Pe podiumul de premiere, sârbul e huiduit din nou, armeanul e aplaudat. Migran nu stă la poza de grup. Președinte Federației Internaționale de Lupte e un sârb, Nenad Lalovic. Dar asta e doar o coincidență !

E o poveste despre arbitraj, despre Olimpiadă, despre fair-play, spirirtul olimpic! Am mai văzut una și la meciul lui Mihai Nistor, de la box, cu iranianul Iashaish.

"AM MUNCIT CA PROSTUL DEGEABA!"

Revenim la meciul lui Alexuc. Primele două puncte nu știe pentru ce i le-a luat.

"Prea repede a punctat arbitrul. Dar nu-l condamn, astea sunt luptele, ăsta e sportul", spune Alin. Acum pânge de-adevăratelea. A ratat șansa vieții sale. "Luam și eu pensie!", se înțelege printre sughițuri.

-L-ai avut în mână la un moment dat! Nu ai punctat tu, a făcut-o el!

- Nu are importanță asta. Am încercat să fac un procedeu ca să pot să-l egalez, dar m-a prins. A fost mai valoros, experiența l-a ajutat. Dar sunt tânăr, pot să mai prind două Olimpiade, Doamne ajută!

Turcul Ildem e cunoștință veche. "M-a bătut și la Mondiale, la Las Vegas, anul trcut, tot în meciul de bronz. E a doau medalie pe care mi-o ia turcul ăsta. Eu nu l-am învins niciodată", spune Alexuc.

Muntele de om din fața ta își șterge lacrimile. Pune mâna la gură. "Uite, mi-a spart și buza, parcă am jucat box! Am muncit ca prostul degeaba, am avut șansa vieții și am ratat-o", adaugă Alin, supărat.
"Eu nu am cu cine să mă antrenez, mă rog de unul și de altul!"

Apoi tot el își aduce aminte de ceva. "Câtă experință să mai am? Sunt la a doua Olimpiadă, am zece Campionate Mondiale și Europene. Ce îmi mai trebuie?", întreabă dinamovistul.

Pe ecranul din zona mixtă rulează meciul dintre iranianul Ghasem Rezaei și suedezul Carl Schoen. "Uitați-vă la iranianul ăsta. E bun, campion olimpic, mondial, și acum a pierdut! Aici toată lumea e bună, sunt pregătiți, frate! Eu ce să fac? Nu am cu cine să mă pregătesc în țară la nivelul meu, la categoria mea! Mă rog de o țară și de alta să ne primească și pe noi", adaugă Alin.

Se liniștește și când Dorin Chioțea apropie obiectivului foto, izbucnește în râs. "Câte poze îmi faci, frate? Ajunge, că am pierdut!". "Te-am făcut să râzi,", îi spune jurnalistul.

Poveste despre antrenamente

Alin face lupte de 16 ani. Are corpul parcă sculptat, numai mușchi, dar așa arată toți luptătorii care sunt aici la Rio.

"Muncă, muncă și air muncă! De la ce crezi că sunt pătrățelele astea?", întreabă cu amărăciune în glas, și arată la mușchii de pe abdomen.

"Dimineața la 7 e învioraea. Zece ture de stadion, apoi tracțiuni, flotări, haltere, Cât poți tu să ridici, serii de 10, 9, 8 și așa mai departe Totul o oră, o oră și ceva. Apoi la 10 sau 11 lupte, două ore, două oră jumătate de antrenament. Și la 17:00 al doilea antrenament. E ușor?", întreabă luptătorul.

Pleacă spre vestiare cu capul în pământ. "Off, și puteam să-mi asigur și eu pensia", spune încă o dată sportivul.