Articol de Cătălin Oprişan - Publicat joi, 12 mai 2011 00:00 / Actualizat joi, 12 mai 2011 12:43
E 1913. Zorii se iţesc în viaţa sportivă bucureşteană. Teo Davilla, fiul marelui dramaturg, Alexandru, şcolit la Paris, vine cu ideea fondării unui Cerc Athletic, prima echipă romanească ce avea să participe, cu regularitate, la competiţiile fotbalistice, puţine, din acea vreme. Alături de el apar, printre alţii, Ţane Săvulescu, viitorul selecţioner, Moţei, Roman, dar şi George Vraca. E un aromîn de vreo 17 ani, longilin, care "aleargă mai repejor decît o sfîrlugă", ce vrea să devină botanist.
Dar războiul bate la uşă. Iubitorul plantelor ajunge la Iaşi. Aici, într-o barcă de război, folosită pe post de spital de campanie, face cunoştinţă cu Maria Ventura şi George Enescu. Prima e o uriaşă actriţă, venită să ajute, ca infirmieră, la tratarea bolnavilor, marele dirijor e alături de soldaţii grav răniţi. Poartă cu ei discuţii interminabile şi, brusc, doreşte să se facă artist. Simte că poate urca pe scenă, că are ceva de transmis publicului, că Shakespeare ori Moliere nu-i sunt străini.
Jocurile Inter-Aliate
Prima mare conflagraţie se termină. Evenimentul trebuie sărbătorit. În Franţa au loc Jocurile Inter-Aliate, pe stadionul "Pershing", o arenă făcută cadou de americani celor din patria lui Dumas. Armata română are, şi ea, prezentă o delegaţie. Nu-s bani, sportivii, care participă la patru discipline, plătesc din propriul buzunar drumul şi cazarea. La rugby, printre "tricolori", se află şi George Vraca! E un focos înaintaş, de linia a III-a, care pătrunde cu dezinvoltură printre adversari. Nu prea facem faţă. Pe 23 iunie, pierdem, contra gazdelor, cu 48-5. Ne execută şi americanii, 21-0, trei zile mai tîrziu. Dar locotenentul "Geo" debutează în sportul cu balonul oval, după ce făcuse asta şi în cel cu obiectul rotund. Peste ani, chiar avea să glumească. "Am fost asemenea lui Ellis, cel care s-a supărat la fotbal, a prins mingea de şiret, a lăsat-o în spatele unui but şi a fondat noul sport!"
Marlene Dietrich, Ion Finteşteanu, Maria Filotti, Ion Lucian, Fory Etterle
Dar scena îl atrage mai tare. Termină cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, rolurile încep să curgă. "Hamlet" şi "Romeo"..., de marele Will. "Din jale s-a întrupat Electra", de Eugene O'Neil, "Fîntîna Blanduziei", de Alecsandri. Umple sălile. E cînd sobru, cînd vesel, cum o cere rolul. Are o dicţiune perfectă. Devine apropiatul marilor actori de la noi şi din Franţa, de unde se dă ora exactă în materie de teatru. Lumea evoluează, trece la film, dar rolurile memorabile rămîn.
E primul care înţelege că una e jocul din spatele cortinei, alta e pelicula. E complex. Ajunge director la "Nottara", dar îi analizează perfect jocul "cocoşilor", într-un interviu din anii 60, lui Valentin Hossu-Longin. "Au fost pur şi simplu zdrobiţi de Noua Zeelandă, echipă urcată, de ceva vreme, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului din rugby". Îl joacă, la perfecţiune pe Shakespeare, se demachiază, apoi, în cabine, vorbeşte despre spiritul de fair play. "Legea fundamentală din acest sport e nu-l lovi pe cel căzut la pămînt, chiar protejează-l! Faza următoare poţi fi tu în aceeaşi situaţie!" Dă replica Mariei Filotti, un alt monstru sacru al teatrului, îşi reglează respiraţia, apoi zice "Rugbyul este o repriză de viaţă!" În fine, supează cu Marlene Dietrich, apoi, la revenire în Bucureşti, se duce direct în "Parcul Copilului". A adus, de la Paris, cîteva mingi originale "Gilbert", pentru micuţii de aici...
E ros de boală, dar tocmai firea sportivă - spun apropiaţii - îl ţine pe picioare. L-a aşteptat pe Richard al III-lea toată viaţa. Rolul i se potriveşte ca o mînuşă, dar nu-l poate duce decît în 14 reprezentaţii. Artistul poporului se stinge, aproape pe scenă, în aprilie '64. În urma sa rămîn rugbyul şi o uriaşă carieră de actor. Dacă nu l-aţi prins, rugaţi bunicul să vă spună două vorbe despre el. O sa vedeţi cum i se umezesc ochii...
