Comentariu de Luminiţa Paul » Greutatea unei naţiuni

Ne pregătim să punem pe umerii Simonei Halep toate speranţele şi pretenţiile în cucerirea unui trofeu de Mare Şlem. Să nu uităm că alţii au aşteptat mai mult

Naţiile diferă, ţelurile nu. Uneori, istoria e atît de copleşitoare încît pretenţiile apasă greu pe umerii unor oameni care nici măcar nu şi-au dorit o asemenea responsabilitate. Doar că s-au născut în acel timp care cere, bate din picior, strigă. Alteori, istoria e mai puţin copleşitoare, dar pretenţiile sînt la fel. Greu de măsurat. Greu de cărat. Uşor de identificat. Pînă anul trecut, britanicii nu avuseseră un campion de Mare Şlem la tenis de măcar 36 de ani. Măcar-ul acesta are rostul lui, e legat cu un firicel de victoria lui Sue Barker în 1976, pe tabloul feminin de la Wimbledon. Alegînd comparaţia doar pe zona masculină, atunci nu mai erau 36, ci 76 de ani. Şi, răsucind şi mai tare cuţitul în rana mîndriei, de la ultima victorie la Wimbledon a vreunui jucător din Regat anul acesta se împlineau 77 de ani.

Într-un fel, dacă n-ar fi existat Fred Perry, cel care s-a stins din viaţă în 1995, la 85 de ani, cu recordurile intacte, britanicii nici n-ar fi avut la ce să se raporteze. Din 1936 încoace, ei numără. Şi au tot numărat. Au traversat ani lungi de speranţe dezumflate, au oftat după încă un crîmpei de iarbă pîrjolită de rachete străine. Cu cît timpul se lungea, devenind viaţă, apoi istorie, cu atît se rafinau şi pretenţiile.

La vremea lor, John Lloyd, apoi Tim Henman şi Greg Rusedski, iar recent Andy Murray nu au cerut să fie salvatorii naţiunii. Au fost distribuiţi din oficiu în acest rol. Primii trei, James Bonzi eşuaţi, dintre cei care nu pot fi comparaţi cu Sean Connery şi Roger Moore, n-au rezistat. Lloyd a jucat o finală la Australian Open, Rusedski una la US Open, Henman n-a trecut de faza semifinalelor. Apoi a apărut Murray. Care a rupt clepsidra la mijloc. A oprit-o la 76, respectiv 77. Acum el e noul reper. Al său şi al unei naţii.
A fost puternic Andy. A rezistat la ani întregi în care un popor întreg, popor pretenţios, educat, un pic snob, popor minunat, l-a numit "loser". Doamna Virginia Wade, şi ea fostă campioană de Mare Şlem, l-a etichetat drept "drama queen" pentru că, din cînd în cînd, îl mai durea spatele. Murray a purtat în cîrcă aşteptările, exigenţele şi dorinţele unor zeci de milioane de fani patrioţi. Era singur, n-avea cu cine împărţi responsabilitatea. A reuşit. A fost puternic.

La noi, au trecut 35 de ani de la ultima victorie într-un turneu de Mare Şlem, cea a Virginiei Ruzici la Roland Garros, în 1978. Le mai avem pe cele ale lui Ilie Năstase, la US Open 1972 şi Roland Garros 1973. Sincer, noi n-am numărat anii pînă acum cu fervoarea britanicilor. Poate că ne-a pîlpîit un pic orgoliul cînd Irina Spîrlea ajungea în semifinale la US Open sau cînd băieţii, Voinea, Pavel, Hănescu, reuşeau cîte un sfert de finală la Paris. Dar nu mai mult.

Acum, după anul senzaţional al Simonei Halep, cu 6 titluri cucerite şi urcarea pe locul 11, îi punem pe umerii firavi şi puternici în acelaşi timp o dorinţă, o pretenţie redescoperită. Vrem şi noi un turneu de Mare Şlem. Cît mai repede, dacă se poate, chiar la anul. În acest moment, în ea se concentrează toate speranţele, dar şi toate exigenţele, deşi România mai are o jucătoare bine clasată, pe Sorana Cîrstea - 22 WTA. Şi Simona vrea un turneu de Mare Şlem şi va face tot ce poate pentru a-l cîştiga. N-ar strica însă să-i oferim mai mult timp pentru a-l obţine. În fond, unde s-au adunat 35 de ani, se mai pot pune încă vreo cîţiva. E simplu, se numeşte răbdare.