Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 08 iulie 2013 00:00 / Actualizat luni, 08 iulie 2013 09:28
Marion Bartoli, noua campioană de la Wimbledon, ştie exact cine e. Şi de aceea nu se va întrista din cauza unui comentariu răutăcios.
Cîteodată, ne ia gura pe dinainte şi spunem lucruri care stîrnesc rumoare. Din aceea negativă, care urcă precum un val negru, gata să ne măture şi pe care apoi nu-l mai putem stăvili aruncîndu-i peste ochi o firavă găletuşă cu nisip. La cîteva momente după încheierea finalei feminine de la Wimbledon, experimentatul reporter de la BBC Radio 5 pe numele său John Inverdale s-a adresat astfel ascultătorilor. "Credeţi că tatăl lui Bartoli i-a spus cînd era mică: «Niciodată n-o să fii cineva după care să se întoarcă privirile»?". Se întîmpla asta în momentele în care noua campioană de la All England Club alergase spre loja ei şi împărţea îmbrăţişări apropiaţilor, amestecînd zîmbete, lacrimi şi fiori de fericire. Crud, nu? Şi nedrept. Şi total nepotrivit cu ocazia. Şi cu clipa aceea.
Mai tîrziu, Inverdale, 55 de ani, a căutat să repare eroarea de bun-simţ comisă: "Am făcut o glumă, în sensul drăguţ, despre felul în care arată... dar Marion Bartoli este un model incredibil de comportament". BBC a reacţionat: "Acceptăm că această remarcă a fost lipsită de sensibilitate şi de aceea ne cerem scuze". Lucrurile erau însă comise. "Cînd avea cinci ani, juca precum oricare alt copil de vîrsta ei, căutînd să se distreze pe teren. Nu sînt furios. Ea va fi mereu fata mea frumoasă", a replicat Walter Bartoli, tatăl franţuzoaicei.
Cel mai usturător răspuns, prin simplitatea şi emoţia lui ascunsă, a venit însă exact din partea lui Marion: "Chiar nu contează, sincer. Da, nu sînt blondă. E un fapt. Dacă am visat vreodată să prind un contract de model? Nu. Îmi pare rău. Dar am visat vreodată să cîştig Wimbledonul? Da, absolut. Sînt sigură că mă voi putea uita la DVD-ul meciului iar şi iar şi voi privi momentul în care am trofeul în braţe. Şi nu mă voi sătura".
Sportul nu este o competiţie a frumuseţii fizice, a ceea ce, mai nou, se identifică şi la noi drept "looks". Pentru asta există altfel de întreceri, al căror nume începe cu Miss şi, mai rar, cu Mister. Poate că ne place să vedem oameni frumoşi cîştigînd tot atît de mult cît ne place să-i vedem pe stradă, la televizor, la coadă la supermarket, în tren sau pe plajă. Poate că mulţi, am văzut deja, au rămas mişcaţi de lacrimile frumoasei Sabine Lisicki, învinsa lui Bartoli din finala de sîmbătă. Sabine nu plîngea însă pentru că e frumoasă, ci pentru că a pierdut meciul. Pentru că nu s-a ridicat, după cum ar fi vrut, la nivelul unei finale de Mare Şlem, atît tehnic, cît şi emoţional. În egală măsură mi se pare emoţionantă povestea din spatele campioanei. Este povestea unei fete ambiţioase şi inteligente, care voia mereu să cîştige, chiar şi cînd juca monopoly sau pocher cu fratele ei pe cei 10 dolari primiţi ca bani de buzunar pe o săptămînă. Clijsters, Serena şi Bhupathi, în twit-urile lor de după meci, au un punct comun: scot în faţă cît de mult a muncit şi munceşte Marion. Şi pentru asta, undeva, la un moment dat, se creează acea ocazie de a fi răsplătit. Culoarul, absenţa obstacolelor imense. Şansa ta. Una de care trebuie să ştii să profiţi. Franţuzoaica a făcut-o. Pe undeva, ştie şi ea că probabil nu va mai exista o alta, de aceea e atît de preţioasă, de unică. Şi tocmai de aceea, nu va fi stricată de un comentariu (sau 100, sau 200, sau 1.000) care trădează superficialitate şi umor prost. Cîteodată, cîştigi pentru că eşti bun şi pentru că meriţi, nu pentru că eşti frumos. Şi asta n-o va împiedica pe Bartoli să fi purtat la balul de aseară pantofii cu cel mai înalt toc posibil.
