Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 30 noiembrie -1 00:00 / Actualizat joi, 01 august 2013 17:31
Rafael Nadal a rămas suveran pe zgura monegască, dar, mai important, a rupt seria înfrîngerilor în faţa lui Novak Djokovici
Soarele incendiază zgura, dîndu-i aer de rug şi de deşert. E una dintre acele zile glorioase, în care şi vîntul acceptă un soi de mită complexă, alcătuită din rugăminţi, şi nu mai bate atît de tare şi de dezordonat precum sîmbătă. E o zi ajustată perfect pentru o finală, pe care publicul o aşteaptă ca pe o seară cu noroc la ruletă.
Undeva, pe un rînd ferit de copertină, Björn Borg aşteaptă şi el, alături de soţie, sorbind şampanie. E ziua finalei de la Monte Carlo. Novak Djokovici şi Rafael Nadal se întîlnesc pentru a opta oară în ultimul an şi ceva şi de fiecare dată a fost în lupta directă pentru un titlu. Şi de fiecare dată cîştigase Nole.
Ieri însă, lanţul s-a rupt. Ieri a fost ziua strălucitoare a spaniolului, care a găsit calea de a transforma frustrarea în acţiune pură. A redescoperit victoria contra numărului unu mondial şi asta s-a întîmplat probabil tocmai pentru că nu s-a mai gîndit atît de mult la cifre, ci a ales să joace. Să lupte. Să fie agresiv, direct, precis, să lovească mingea fără frică şi fără ezitare, să-şi asume deplin varianta că e posibil ca aceasta să-i vină înapoi iar şi iar, iar el va trebui s-o lovească iar şi iar, pînă va smulge punctul. Şi a reuşit. N-a fost o răzbunare. A fost o urmare normală a bătăliei duse în finala de la Australian Open.
Se adunaseră şapte înfrîngeri consecutive în faţa sîrbului, un record amar şi născător de temeri, dar un record care, în acelaşi timp, ascunde o parte pozitivă pe care lumea parcă nu e dispusă s-o vadă. Acea parte care spune că Rafa a jucat şapte finale într-un an şi un pic, toate în turnee mari, chiar dacă le-a pierdut.
Era mai atrăgător să observăm că de la Roland Garros încoace nu mai cucerise nici un titlu, deşi a fost mereu al doilea în urma lui Nole. Dar era şi nedrept ca bilanţul să fie atît de lipsit de nuanţe. De aceea, acest trofeu de la Monte Carlo nu înseamnă doar prima cupă invididuală cîştigată de Rafa în aproape 10 luni.
Înseamnă că justiţia a funcţionat în sensul ei mai subtil, răsplătind deopotrivă consecvenţa şi eliberarea de complex. Iar dacă Nadal va mai pierde în faţa lui Djoko, şi va mai pierde, ziua glorioasă de 22 aprilie 2012 va sta mărturie că după aceea poate veni şi o victorie. Şi e mult mai frumos aşa.
