Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 09 mai 2019 17:20
E 8 și jumătate dimineața, poate 9 fără 20. În restaurantul hotelului Sheraton Pelikan, așezat într-un subsol luminos, miroase a cafea abia făcută și a omletă.
Un băiețel de doi ani, mama și doica lui stau la una dintre mese, parcurgând fiecare în felul său ritualul micului dejun. Pentru Sophie Ayad, acesta înseamnă suc de portocale și țigări. Copilul, atât de mic, își împarte atenția între franceza mamei și româna dădacei. Apoi, la un moment dat, se face un soi de liniște. Bărbatul înalt, cu mustață bogată care îi înconjoară gura, coborând lung pe bărbie, își lasă geanta diplomat lângă scaun, își scoate cojocul lung până la genunchi, cu revere căptușite cu blană, și se așază alături de cei trei. E 9 fără un sfert, poate fără 10 și a avut deja câteva întâlniri, lucruri de rezolvat în primele ore ale dimineții. I se adresează băiețelului ca unui om mare, cu o seriozitate afectuoasă.
Anul e 1998, suntem la Hanovra, în timpul Turneului Campionilor, pe care Ion Țiriac îl organiza într-unul dintre pavilioanele construite pentru Expoziția Mondială pe care orașul avea să o găzduiască în 2000. Hotelul e cel oficial, aici stau Sampras, Agassi, Kafelnikov, Moya, Corretja, Rios și apropiații lor. Dar și micul Karim Mihai, mama și doica lui româncă. Uneori, copilul aleargă pe holurile de la etajul patru, inocentă eliberare de energie. Țiriac e un tip ocupat, întotdeauna a fost. Cu o agendă a zilei care, de la an la an, a devenit mai strânsă, mai calculată. Lumea nu-i cunoaște decât chipul grav, scrutător. "Fotograful îi cere să zâmbească. El nu zâmbește pentru că are o imagine pe care trebuie să o protejeze. Prietenii spun că nu i-au văzut niciodată dinții", scria Maureen Dowd în 1993 în New York Times. Au trecut de atunci 25 de ani și nimic nu s-a schimbat.
Astăzi însă, când împlinește 80 de ani, Țiriac le-a spus colegilor care au realizat interviul aniversar că, dacă ar putea schimba ceva din viața sa, ar petrece mai mult timp cu familia. O reflecție intimă, poate neașteptată a unui om dur, intransigent. Același om care însă în 1998, în noiembrie, și cine știe de câte alte ori, și-a făcut timp în fiecare dimineață pentru a fi la micul dejun alături de copilul și de partenera sa. Zi de zi, chiar și în cea a surprinzătoarei finale dintre Corretja și Moya. Pentru că, în felul său aparent distant, chiar glacial, întotdeauna a avut grijă de ai săi.
