Articol de GSP - Publicat vineri, 30 august 2019 10:24
„Urăsc terenul ăsta!”, spunea Simona Halep după primul meci de la Flushing Meadows. De fapt, Simona Halep urăște să piardă! Terenul îi aduce aminte de eșecul din primul tur din 2018. Acum terenul îi va aduce aminte de turul II din anul ăsta.
Dacă este să urască ceva, eșecul este pe primul loc. Toate ieșirile ei nervoase sunt canalizate spre exteriorizarea durerii că ar putea pierde meciul. Rachete trântite, challenge cerut la nervi – când mingea este out clar -, din nou rachete trântite, scâșnetul dinților în discuțiile tip reproș cu
antrenorul, poate chiar umilirea lui. Și iar rachete lovite de teren.
Terenul (acum) de tip decoturf, o suprafață rapidă, dură, este doar unul dintre terenurile pe care le urăște. Când pierde.
Simona spune că stresul o schimbă. Nu mai e ea!
Ura ei nu este nici măcar ură clasică, românească, neaoșă, aceea în care capra vecinului colapsează ca lovită de trăsnet. Este mai degrabă nervozitate, ciudă. Ar face orice să lovească bine. Poate de aceea, nici glezna nu este mereu pregătită să înfrunte schimbările de tensiune.
Dar cine iubește să piardă? Ar fi un non-sens. Doar că iubirile și ura Simonei sunt în atenția tuturor. Pentru că a ajuns la nivelul la care orice gest este comentat. Ce spunea presa străină înainte ca Simona Halep să o învingă pe Serena Williams la Wimbledon?
„Simona Halep, o jucatoare care urăște iarba, s-a calificat in finala de la Wimbledon”. Ceea ce nu știa cotidianul Marca este că Simona Halep nu urăște ce nu cunoaște. Simona nu poate sa iubeasca să piardă, nimeni nu face asta. Dar nici nu poti sa urăști ce nu ai.
Halep nu avea unde să se pregătească pe iarbă în România. Dar nu o ura, de fapt iarba o speria.
Era stresul ei. După calificare în semifinală, Halep scria pe Twitter: Grass, I think I love you.
Pentru că forma și succesul eliminaseră ura. Halep se teme mai degrabă nu de nervii ei, ci de ai oamenilor de care ține cont când se enervează și când nu. Cum ar fi Darren Cahill. Înainte de turneul de la Madrid din 2018, gsp.ro o cita pe campioana din 2016 și 2017 de la Madrid:
„Uneori nu-mi pot controla stresul si poate ca arăt multă negativitate pe teren. Ceea ce Darren urăște. M-a făcut sa lucrez mult la atitudinea mea”.
Simona este o profesionistă, dar și un pachet de emoții. De cele mai multe ori, controlate. Pe noi, cei care o privim, nu ne lasă nicicum indeferenți ace stă stare permanentă de stat în gardă, de arc întins în fața provocărilor.
Loți Boloni spunea presei în anul în care Halep a fost numărul 1 mondial permanent că „o faceţi regină, apoi scrieţi că pierde zeiţa. Azi o lăudaţi, mâine o dărâmaţi. Eu o felicit, dar din cauza voastră, am ajuns să o urăsc!”
Noi nu o urâm. Nici Loți. Noi știm că ea și când urăște e capabilă să câștige. Poate de asta o iubim, nu doar pentru performanțe, ci pentru că este la fel de emoțională ca și noi.
Aseară a fost altceva; aseară nu a găsit soluții să treacă de bariera umană de la fileu. Poate că asta e starea pe care chiar o urăște. Ca să fii in top însă, acolo unde Halep este de ani de zile, nu trebuie sa câștigi mereu, nu poți să câștigi mereu. Succesul trebuie sa fie un pic mai des decât eșecul.
){kind=small}
