Pe tăcute

Cînd Hane a ajuns anul trecut în ultimul act de la Bucureşti, se caligrafia o premieră. La 26 de ani. Niciodată nu e prea devreme, niciodată nu e prea tîrziu. Uneori, poate că lucrurile se întîmplă exact atunci cînd trebuie, Victor devenind şi întîiul român care atingea finala în Open-ul autohton. Venea după o accidentare care îl ţinuse pe bară aproape un an, era în cursa de recuperare a încrederii şi, pînă la urmă, a avut un final de sezon în urcare.

2008 nu s-a înscris însă în acelaşi tipar. Multe înfrîngeri în primul tur, joc încă nefixat, moral tulbure. Dar Hănescu a început să găsească, încet-încet, resurse. Au fost acele meciuri bune făcute în rundele inaugurale de la Roland Garros şi de la Wimbledon, în care a luptat, a revenit cînd a fost nevoie, a adunat rezerve de creştere ulterioară. Şi aceasta a venit. Zilele acestea, la Gstaad, românul a întîlnit o săptămînă extraordinară. Victorii consistente pînă în semifinale, iar acolo, chiar ieri, l-a eliminat pe numărul 10 mondial, elveţianul Stanislas Wawrinka. Şi joacă azi a doua finală din carieră.

Deseori acuzat că păcătuieşte prin moliciune sau pentru că nu se manifestă, Victor a demonstrat ieri că toate acestea sînt, mai degrabă, impresii de suprafaţă. A avut un game teribil în mijlocul setului decisiv, cînd, condus cu un break de Wawrinka, s-a agăţat şi a echilibrat. A fost agresiv în lovituri, reţinut în manifestări, ca întotdeauna, dar extrem de montat şi de convins că e în stare să învingă. Victoriile se obţin şi pe tăcute. Fiecare simte cel mai bine ce trebuie să facă. "Come on"-urile împrăştiate o dată la două puncte pot fi echivalate cu o simplă strîngere a pumnului. Iar lui Hănescu stilul acesta i se potriveşte.