Articol de Marian Ursescu, Luminiţa Paul - Publicat miercuri, 30 martie 2016 00:00
Jucătoarea de la CSM București a venit în România acum trei sezoane și-și dorește acum să câștige Challenge Cup
Ne-am întîlnit cu Maria Karakașeva (27 de ani) și cu soțul ei, Milos, în Sun Plaza. Acolo e, într-un fel, a doua casă a "falsului" de la CSM București. Acolo CSM București, în sala Elite & Performance își dispută jocurile, acolo va juca azi și prima manșă a finalei Challenge Cup. Maria e jovială, e în largul ei, mai ales când aude că interviul urmează să-l dea în bulgărește. Se simte ca acasă, la Razgrad. E liniătită, calmă, opusul a ceea ce se vede în teren. Acolo e ca un titirez, aleargă după orice minge. Și pentru că nu e prea înaltă, compensează prin detentă și prin plasarea mingilor. "Pentru că în volei, trebuie să joci cu mintea, înainte de toate", spune Maria.
- Maria, hai să începem cu începutul. De ce ai ales voleiul, ce te-a îndreptat spre acest sport?
- Totul a început de la mama mea. Ea antrena și ea m-a dirijat către sport. Și datorită ei am ajuns la volei.
- Și ți-a plăcut din prima?
- Da și nu. La început nu-mi prea doream să stau în sală. Toți ceilalți copii erau pe stradă, se jucau, iar eu trebuia să merg la sală, în fiecare zi, pentru o oră și jumătate. Apoi însă, treptat, mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Și asta e, 15-16 ani mai târziu, încă sunt legată de volei.
- Ce-ți place cel mai mult la sport, în general?
- Faptul că te învață o anume disciplină. Să fii independent. Sunt multe lucruri. Dar cel mai important, te învață să fii om, să ai caracter. E adevărat că sunt și privațiuni, greutăți, însă, până la urmă, cum se spune, sportul e sănătate.
Unitatea e de bază
- Îți place faptul că e un sport de echipă? Și ce ți se pare că e lucrul cel mai important pentru o formație ca să adune victorii, să triumfe?
- Pentru un sport ca al nostru, colectiv, este să fim împreună, să fim uniți. "Unul pentru toți și toți pentru unul", acesta e ideea.
- Îți place în aici, în România?
- Da, îmi place. Sunt deja de trei ani aici. Am jucat atunci tot la CSM, apoi am schimbat echipa cu Dinamo București. Anul trecut am fost însărcinată, iar acum am revenit la CSM.
- Băiețel sau fetiță?
- Băiat, are un an și trei luni, Mateo. Iar sezonul acesta au venit și rezultatele. E ceva deosebit în România, unde interesul e mai mare pentru alte sporturi de echipă, precum handbalul, voleiul mai puțin.
- Ce înseamnă pentru tine să ai asemenea performanță cu această echipă?
- Mi se pare ceva foarte mare ceea ce am reușit noi la CSM. Din câte știu, în Romnânia nici o altă echipă n-a mai obținut ceva asemănător. Știu că lumea e interesată mai mult de handbal, de baschet, dar noi am arătat că voleiul nu trebuie exclus dintre sporturile colective.
- Am avut rezultate, însă în urmă cu mulți ani, peste 40. La masculin România a fost campioană europeană. La voi însă, voleiul are o tradiție deosebită, băieții sunt medaliați la Campionate Mondiale și Europene. De ce crezi că are asemenea impact în țara voastră?
- În principiu, în multe locuri fotbalul e pe primul loc, dar la noi cele mai mari succese s-au atins cu voleiul. Nu știu să explic de ce, văd însă că ies mereu sportivi talentați, care apoi ajung să activeze în străinătate, să fie respectați.
- Asta înseamnă că aveți și antrenori buni.
- Într-adevăr, avem antrenori și avem școli bune. După mine, totul pornește de la copii și juniori, iar acolo voleiul e un sport bine dezvoltat la noi.
- Ai făcut parte din echipa națională.
- Am fost selecționată în fiecare an, până să rămân însărcinată. Dar noi nu suntem ca băieții, ei sunt mult mai puternici. Am avut și noi succese, însă nu atât de mari ca ale lor.
- Îți plac și alte sporturi, le umărești?
- Da, îmi plac baschetul, tenisul.
- Tenis? Grigor Dimitrov?
- Da, Grigor și Novak Djokovici, pentru că soțul meu, Milos, e sârb. Și știu că aveți acum o jucătoare foarte bună, pe Simona Halep.
- Așa e. E un sport individual, de aceea te întreb: crezi că și voleiul poate crea eroi, personaje pe care oamenii să le urmărească?
- E posibil, dar, după cum am spus, într-un sport de echipă nu contează individualitățile, ci colectivul. Cum ne adunăm cu toți și reușim să fim împreună, asta contează. În tenis, ești singur, te bazezi numai pe tine, aici ai sprijinul celorlalți.
Îi place Clujul
- Ai văzut multe locuri, orașe din România. Unde ți-a plăcut cel mai mult?
- La Cluj. E un oraș frumos, cu tradiție. Au conservat foarte bine clădirile vechi, arhitectura. Și Târgu Mureș îmi place. Se aseamănă cumva, la stil.
- Și aici, în București, cum te simți?
- Nu pot să spun că nu-mi place. Oraș mare, trafic intens, mult zgomot.
- Ce faci când ai timp liber?
- Nu prea am (râde). Dar fac lucrurile obișnuite, mă întâlnesc cu prietenii, ieșim la o cafea, stau cu copilul, cu Milos. Acum nu e aici, e în Bulgaria, cu bunica.
- Nu ai hobby-uri?
- Nimic special. Voleiul e hobby-ul meu, îmi ocupă tot timpul.
- Antrenorul de la CSM a venit în februarie anul acesta. A schimbat ceva în echipă, în tactica voastră?
- Se știe că școala italiană se bazează mult pe tehnică și pe tactică, ei au anumite sisteme de joc. Iar când a venit Francois Salvagni exact asta a schimbat, sistemele de joc.
- Crezi că asta a avut influență asupra rezultatelor pe care le-ați obținut?
- Cu siguranță, a ajutat mult. Ne-a disciplinat, care unde trebuie să stea, aceste chestiuni tactice, fiecare să-și păstreze poziția, toate au ajutat. Bine, l-am și ascultat.
- Dintre antrenorii cu care ai lucrat, e vreunul care te-a impresionat în mod deosebit, pe care să-l consideri un model?
- Eu am lucrat cu mulți antrenori. Și diferiți. Cu bulgari, cu italieni, cu sârbi, dar cel de la care am învățat cel mai mult, pentru că am stat zece ani aproape de el, e actualul antrenor de la Târgu Mureș. E bulgar, Atanas Petrov. Da, pot să spun că tot ce știu de la el am prins.
- Și de la mama ta nu? E tot antrenoare de volei.
- Da, și de la ea, multe lucruri. Sau poate lucrurile, pur și simplu, se leagă din punctul de vedere genetic.
S-ar fi făcut doctoră
- Dacă n-ai fi făcut sport, cu ce te-ai fi ocupat?
- Cu siguranță, m-aș fi înscris la o facultate, mi-aș fi desăvârșit educația. Îmi place mult chimia, așa că probabil ar fi fost ceva legat de ea.
- Ai aici colege cu care te înțelegi mai bine, ești de câțiva ani în România, ți-ai făcut prieteni?
- Da. Fetele de la echipă sunt foarte de treabă, ne înțelegem bine, petrecem mult timp împreună, unele dintre noi locuim aproape. Cu câteva am jucat și înainte la CSM, așa că ne știm bine.
- Ai avut vreun moment dificil în carieră, în care să spui "Nu mai pot, nu mai vreau să continui"? Sau vreo accidentare?
- Din fericire, probleme grave legate de accidentări nu am avut, însă a existat un moment greu, în urmă cu doi ani. Mă simțeam atât de obosită... Tot corpul era obosit. Și psihic, de asemenea. Atunci am decis că e mai bine să mă odihnesc, să încerc să rămân însărcinată, să fac pauză și apoi să revin.
Pauză de volei
- Pentru că faci aproape zilnic același lucru?
- Da, din cauza asta, dar și pentru că sunt multe călătorii, mereu ești pe drum, nu ai timp pentru familie, pentru prieteni.
- Sau pentru tine.
- Da, și pentru tine. De aceea cred că a fost vorba mai mult de oboseală mentală.
- Și când te-ai întors, cum a fost?
- Am stat departe de volei un an și patru luni, timp suficient ca să-mi dau seama că mi-a lipsit. La început, când am reluat, mi-a fost greu, mai ales din punct de vedere fizic. Dar treptat am izbutit să intru în ritm.
- Te gândești vreodată ce vei face peste 10 sau 20 de ani? Te vezi tot în sport?
- Atât de departe nu m-am imaginat. Dar ar fi tot ceva legat de sport.
- Ți-ar plăcea să antrenezi?
- Mi-ar plăcea să pot să mai joc încă 10 ani, dacă am posibilitatea, dacă mi-o va permite corpul. Îmi plac emoțiile din sport, ceea ce simți când ești pe teren, când câștigi.
Momentul fericit
- Care a fost momentul cel mai fericit al carierei tale de până acum? Când te-ai simțit cel mai împlinită?
- Cred că acum, după această victorie, după ce ne-am calificat în finală. Acesta e momentul cel mai fericit. Niciodată până acum nu mai reușisem să ajung într-o finală atât de mare, de aceea sunt fericită în mod deosebit.
- Înainte de meciuri, ai vreun ritual anume? Sau superstiții?
- Eu nu am. Urmez programul împreună cu echipa, te trezești, antrenament, prânz, odihnă, apoi te pregătești pentru meci. Nimic special.
- Ai călătorit mult și prin lume. E vreun loc care ți-a plăcut mai mult decât altele?
- Îmi place mult în Olanda și Belgia. Am fost mai mult prin orășele, unde sunt case frumoase, cu un singur etaj, cu curți mari, cu grădină și flori. Acesta e stilul care-mi place. Așa ar fi casa pe care mi-aș dori-o. Acasă, în Bulgaria, ca și aici, am apartament, de aceea mi-ar plăcea o casă.
- Voiam să te întreb ceva despre Bulgaria, muzică, filme, actori, însă amintirile mele sunt foarte vechi. De când era Vasil Naidenov tânăr. Așa că spune-ne dacă ai tu vreun artist favorit din cei de acum.
- Îmi place mult Slavi Trifonov. E showman, are programul său propriu, face și muzică, ține concerte. El e favoritul meu.
- Vreun serial?
- Nu avem ceva deosebit, mai mult seriale turcești, ca peste tot (râde). Este însă totuși un serial, a început acum cinci ani, se numește Pod prikritie, adică Sub acoperire, de acțiune. Acela mi-a plăcut, cât l-am putut urmări în Bulgaria.
- Asta e tot. Mult succes. Mnogo ti blagodaria!
- Niama za kakvo!
Întîlnire din "obligație"
Milos Gavrilovici e soțul Mariei Karakașeva. E sârb, născut în Pancevo, și joacă și el volei la CSM București, în echipa de băieți. Vorbește perfect românește, cei 9 ani de când a ajuns în România punându-și amprenta. Când îl întrebi pe Milos cum a cunoscut-o pe Maria, zâmbește și-ți povestește cum a început idila. "Eram obligați să mergem la meciurile echipei feminine de cei din club. Așa am pus ochii pe Maria. Nu a fost din prima. Am mai vorbit pe facebook, jucam Candy Crash. Mai îi dădeam o viață, mai îmi trimitea ea una... S-a legat", spune Milos. A avut mai mult curaj după ce Maria i-a dat like la niște poze făcute la un meci în Bulgaria. "Am abordat-o, ne-am întâlnit și de atunci am rămas împreună", a adăugat sârbul. Cei doi nu sunt căsătoriți, dar intenționează să facă acest pas în vară.
"Ea e șefa!"
Milos o strigă pe Maria «Maice», «mămico» în bulgărește. "Și ea îmi spune acum tot «Maice»", mărturisește liberoul CSM-ului. Deși e considerat un jucător bun, Milos recunoaște că soția sa e steaua în casă. Maria e componentă a naționalei Bulgariei și are și o cotă foarte bună. "Eu trebuie să am grijă de ea. De aceea, ori de câte ori are nevoie de câte ceva, eu trebuie să mă sacrific. Un masaj, mâncare, cumpărături, numai ca ea să fie bine", spune sârbul. "Ea e șefa!", recunoaște Milos.
Dispute la meciurile Bulgaria-Serbia
Liberoul de la CSM București spune că el și soția sa nu se cunosc atunci când echipele naționale ale celor două țări se întâlnesc. "Suntem dușmani atunci", glumește Milos. S-a întâmplat să fie adversari, în fața televizorului, la fortbal, dar și la volei. "La volei feminin Bulgaria pierde în fața Serbiei, nu au șanse. La băieți mai au ceva pretenții, dar tot Serbia bate", spune râzând sportivul. z
Viață schimbată
Totul e diferit în viața celor doi de când s-a născut Matteo, care are acum un an și trei luni. "Pentru el facem toate sacrificiile. Ne e foarte greu pentru că stă cu bunicii în Bulgaria, îl vedem rar, dar asta nu va mai dura mult. Îl vom aduce la București", afirmă Milos. Cei doi își mai doresc încă un copil, dar asta după ce Maria va pune capăt carierei. "Avem timp, Maria are doar 27 de ani, eu am 31. Mi-aș dori să facă și sport, să primească talentul mamei și ambiția tatălui!", a spus voleibalistul.
