Luminiţa Paul despre performanţa Andreei Ogrăzeanu: "Sprint de colecţie"

Hai să începem cu un truism: pentru toate există o primă dată! Ei bine, nu e chiar aşa. Sînt unele prime dăţi care vin firesc, sînt scrise pe lista de viaţă a fiecăruia, primul strănut, prima vînătaie, prima baie în mare (asta s-ar putea să fie interzisă unora, dar parcă sînt din ce în ce mai puţini), prima îngheţată sau chiar prima papaya, de ce nu? Iubire, decepţie, minciună, pierdere importantă, julitură pe genunchi, toate pornesc de la un 1.

Nimeni şi nimic nu garantează însă că, la un moment dat, ceva de genul "România cucereşte primul titlu din istorie într-o probă de sprint" se va petrece. Cu cît debutul a fost mai adînc îngropat în timp, cu atît şansele să se repete sînt mai mari. E ceea ce, pînă la urmă, ajunge să se cheme tradiţie. Am avut-o în probele de semifond, la sărituri şi aruncări.

Am căpătat-o mai tîrziu la fond. Mai nimic însă legat de sprint. Ionela Tîrlea a fost campioană mondială de sală la 200 de metri în 1999, la Maebashi. O realizare singulară. Dar sprintul pur, suta de metri, regina, a rămas un teritoriu încă nedescoperit. Pînă vineri seară.
Andreea Ogrăzeanu, o fată brunetă, cu inele argintii pe degete şi un tatuaj micuţ mai jos de buric, spre dreapta. E cea mai înaltă dintre finalistele de la 100 de metri. Campionatele Europene sub 23 de ani, la Ostrava. Ea are 21. Şi e una dintre favorite. Cînd bubuitul pistolului se aude şi cele opt siluete ţîşnesc din blocstarturi, nu mai pare aşa. Andreea a pornit lent, împiedicat, căutîndu-şi parcă vlaga în gleznele amorţite. Cu fiecare metru înghiţit însă în viteză, gleznele au devenit tot mai libere, braţele au împins tot mai iute aerul şi românca a recuperat formidabil. A întrecut-o cu 4 sutimi de secundă pe Pijalkova, cea care aproape înota deja de pe la 85-90 de metri, cînd se pot întîmpla toate astea în doar 11 secunde şi ceva?

Trec linia de sosire ca nişte bolizi, una după alta. Pe ecranul televizorului, este clar că românca e prima. Pe pistă însă, e nevoie de cîteva secunde de aşteptare încordată pînă cînd totul e lămurit. Izbucnirea de bucurie a Andreei Ogrăzeanu şterge toate urmele tensiunii, e autentică, naturală şi, da, e prima. Nimeni din România nu s-a mai bucurat pînă acum pentru un triumf al sprintului pur. Acest succes, celelalte medalii cucerite la CE de tineret, dar şi la Mondialele de juniori de săptămîna trecută vin într-un moment în care atletismul românesc are nevoie de aer. În ultimii ani, la seniori s-a vorbit doar despre Constantina Diţă, Nicoleta Grasu şi Marian Oprea. Atît de puţin şi, de aceea, atît de preţios.

Nu există garanţii pentru cariera în continuare a Andreei Ogrăzeanu, mai ales că ea evoluează în nişte probe, 100 şi 200 de metri, atît de aglomerate la nivel internaţional. Vom vedea. Un lucru însă e sigur. Viitorul conţine deja un trecut, unul foarte recent. Fata din Alexandria, brunetă şi înaltă, va fi mereu prima româncă medaliată cu aur în cursa-regină a atletismului. Şi asta nu se uită niciodată.