Luminiţa Paul despre aurul obţinut de Sandra Izbaşa » Eroina generaţiei ei

Cît de mult s-a schimbat gimnastica! Mulţi dintre noi au venit pe lume, mai mult sau mai puţin, după vremurile de glorie ale Larisei Latînina sau ale Verei Ceaslavska. O sovietică născută în Ucraina şi o cehoslovacă născută la Praga. Cele care cîştigau medalii în anii '50, apoi '60, aşa cum curg monedele dintr-un aparat de jocuri mecanice după ce ai nimerit trei lămîi.

Există, din fericire, nişte filmări alb-negru, tremurate, care arată cum erau exerciţiile de atunci. Gimnastele aveau cocuri complicate, cu bucle mari, răsucite. Astăzi, o asemena coafură n-ar rezista nici două secunde fără vreun aditiv cosmetic dintre cele mai puternice.
Şi nici aşa nu e sigur. Participau la competiţii după ce se căsătoreau, năşteau, depăşeau 30 de ani şi îşi purtau maturitatea cu naturaleţe pe bîrnă şi paralele. Astăzi, aşa ceva e aproape imposibil.

Sînt acele secvenţe în care Latînina făcea un soi de plimbare pe bîrnă, punctată cu poze artistice şi ceva ce poate fi numit rostogolire sau tumbă, apoi poate un stînd pe mîini.

Acrobatica nu includea desprinderi, salturi, piruete. Văzînd-o însă pe femeia matură traversînd aparatul, îţi dai seama că, şi acel nivel de complexitate ce acum pare ridicol, erau unele sportive care rezistau mai bine decît altele. Doamna Latînina, 77 de ani împliniţi în decembrie trecut, îşi stăpînea nervii într-un mod excepţional cînd se plimba pe bîrnă. Avea clasă. Ridica bărbia într-un fel care le eclipsa pe celelalte concurente.

Fiecare generaţie a avut eroinele ei. Eroine care au promis şi au împlinit în parte, precum Olga Korbut, cea care ar fi trebuit să revoluţioneze sportul, să pună codiţele în locul cocului şi 45 de kilograme în loc de 66, dar care n-a rezistat presiunii. A venit, în schimb, Nadia Comăneci, fetiţa cu nervi de fier. Apoi femeia care a ştiut mereu să se stăpînească.

Pentru ea, istoria a creat o pagină specială. Unică.

Fiecare generaţie are eroinele ei. De obicei, sînt cele care îşi învelesc valoarea în armura siguranţei. Sînt cele care rezistă, care nu ratează. Sînt cele al căror aer maiestuos, superior fără să fie înfatuat, le aşază deasupra restului.

Cînd Sandra Izbaşa a urcat, duminică după-amiază, pe podiumul de la sărituri, la capătul culoarului de elan, avea pe chip ceva care o detaşa de celelalte finaliste. Fără zîmbet, doar privirea semeaţă, dreaptă, neînfricată. Toate cele dinaintea ei avuseseră ezitări, mai mari sau mai mici. Ea trebuia doar să sară curat, ca şi cum ar fi cel mai uşor lucru din lume. Ca şi cum americanca dinaintea ei, fata cu zîmbetul fabricat care întinde buzele, dar lasă ochii reci, n-ar fi pus în fund a doua execuţie, deşi părea imbatabilă la acest aparat.
Sandra nu a ratat. A cucerit medalia de aur pentru că a fost, în primul rînd, regina propriilor nervi. Iar cînd faci asta la două Olimpiade consecutive, la aparate diferite, înseamnă că îţi meriţi locul între eroinele generaţiei tale. Oricare ar fi aceea.