Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 27 august 2012 00:00 / Actualizat joi, 01 august 2013 17:28
Condamnarea lui Lance Armstrong scoate la lumină toate suspiciunile adunate în sport în ultimele decenii.
Mă tot gîndesc la ziua de vineri, ziua în care s-a consfinţit raderea lui Lance Armstrong din viaţa ciclismului. Cea de ieri, de azi şi dintotdeauna. Îl citeam pe Radu, Naum adică, şi mă minunam cîte lucruri poate face un gest. Exact la acel moment pe care îl invocă el mă raportez şi eu atunci cînd îmi răsfoiesc albumul mental al imaginilor cu Lance. Momentul în care a dedicat victoria în etapa de la Limoges, din 1995, coechipierului Fabio Casartelli, decedat cu două zile înainte pe aceleaşi şosele franţuzeşti. Într-un fel, poate că adevăratul Armstrong acela este, poate că nu. Poate ne-a păcălit pe toţi, înfigîndu-ne în creier un ghimpe vizual imposibil de şters.
I s-au luat cele şapte Tururi ale Franţei cîştigate între 1999 şi 2005, USADA, Agenţia Antidoping Americană, l-a suspendat pe viaţă din ciclism. Dovezile, spun cei de acolo, sînt contondente, arată un dopaj sistematic şi organizat întins pe ani de zile. "Don't cry for me, I'm going to be great", ne transmite, în schimb, Lance din Aspen, Colorado, unde sîmbătă s-a clasat al doilea într-o cursă de mountain-bike. Arogant, ca întotdeauna, nu?
Mă gîndesc încă la ziua de vineri. Radu scrie că e o zi mare. Mie mi se pare o mare zi tristă. Nu pentru omul şi sportivul Lance Armstrong, ci pentru noi şi trecutul pe care îl vom mai căra în spate încă mult timp de acum înainte. Americanul a putut fi controlat retroactiv pe baza unor probe care au fost păstrate tocmai pentru asemenea situaţii: cele în care tehnologia răului e mai avansată decît cea a binelui, ca să vorbim ca în poveştile pentru copii.
Există însă multe eprubete al căror conţinut a ajuns la gunoi. Sau care au fost goale tot timpul din simplul motiv că n-a solicitat nimeni umplerea lor cu coroziva urină. Dincolo de tabloul sfidătorului Lance, pentru mine pîndeşte înfricoşătoarea poză a unei doamne pe numele ei Jarmila Kratochvilova (foto), cehoslovacă în anii '80, care arăta aşa cum nu arată nici una dintre atletele din ziua de azi. Ne vom mai raporta cine ştie cîţi ani la recordul mondial la 800 de metri stabilit de ea în 1983 într-o cursă în care se înscrisese ca antrenament pentru proba favorită, cea de 400 de metri. Sau doamna Marita Koch, est-germană, care are şi acum recordul la 400 de metri, datînd din 1985.
Pe ele nu le va putea controla nimeni retroactiv. Sau pe armata lui Ma Junren, care a spulberat în 1993 toate recordurile la semifond şi fond, 1.500, 3.000 şi 10.000 de metri. Sînt valabile şi azi. Mai grav e că apar fete de 16 ani care înoată pe ultima lungime de bazin mai repede decît cei mai buni bărbaţi.
E o mare zi tristă pentru că, de fapt, şi noi am contribuit la ea. Cînd am închis televizorul pentru că ni s-a părut că cicliştii merg prea încet într-o etapă. Cînd am refuzat să mai mergem pe stadion fiindcă finala la sută se cîştiga cu 10,02. E blestemul pe care nu-l mai putem anula. Din cînd în cînd, mai răstignim pe cineva şi ne simţim răzbunaţi. Suspiciunea rămîne însă, universală, grea, densă. Ea ne otrăveşte plăcerea de a ne uita la sport. Ea e rezultatul dorinţei de a vedea pe piste, în bazine, pe şosele, oameni care seamănă cu roboţii. La performanţe, la chip, probabil şi la suflet.
