Londra de la roz la mov » Capitala Marii Britanii continuă să trăiască în ritmul Jocurilor, de data aceasta Paralimpice

- Trenul merge la Saint Pancras?, întreabă un tînăr care aşteaptă pe peron.
- Da, i se răspunde. Un bărbat de culoare apare imediat şi îl îndrumă pe tînăr să meargă mai înainte. Tipul vînjos duce sub braţe platforma care-l va ajuta să urce în tren. E opt dimineaţa la Londra şi răcoarea te ciupeşte de pleoape. Trenul se umple.

La cîţiva metri mai încolo de tînărul în cărucior o fată îşi aplică machiajul. Faţa îi este albă ca laptele. Începe cu rimelul, apoi fardul de ochi, fondul de ten şi blush-ul de obraji. Tînărul din scaun priveşte pe geam, în timp ce trenul înghite peisaje. În jur oamenii citesc ziare, cărţi, acte, ascultă muzică. Nu se uită ciudat la nici unul dintre tineri. Fata scoate telefonul şi scrie un mesaj. Zîmbeşte.

Amabilii londonezi
Dacă în tren părea aglomerat, nimic nu se compară cu agitaţia din gara Saint Pancras. Oameni de toate vîrstele, genţi de toate mărimile şi un afiş mare cu o săgeată şi mai mare. Nu ai cum să te rătăceşti. Oamenii îmbrăcaţi în veste fosforescente despre care citiseşi sînt la locul lor.

Şi dacă nu încapi pe mîna lor şi strigătele lor nu te ajută, se găseşte mereu un londonez care să intre în vorbă, doar văzîndu-te că ţii în mînă harta complicată a metroului. Londonezul acesta avea cămaşă albastră şi mirosea bine. Puhoiul te ia cu el. Iar metroul te duce repede spre locul unde merge toată lumea. Casele mici de cărămidă îţi spun şi mai tare că eşti la Londra. Trezeşte-te! Inspiră! Priveşte!

Totul este mov, trecere de la rozul olimpic. Voluntarii oferă bomboane chiar dacă sînt la muncă de la ora şase. E aproape miezul zilei şi soarele străluceşte în mijlocul Parcului Olimpic. Autobuzele roşii adună oameni. O australiancă îi spune unui bărbat cum să-i strîngă scaunul cu rotile. Nu accentul o trădează, ci bluza de trening. Turul Parcului Olimpic durează ceva. Autobuzul te duce spre vuiet.

Nici un loc liber
La ora 12:00, Stadionul Olimpic e plin. Nici un loc liber. Iarba din centru e verde-verde. Pista cărămizie. Britanicii vopsiţi pe faţă, cu steaguri imense. Flacară scoate mult fum lîngă tabelă. Ca şi la Jocurile Olimpice, atuci cînd pe pistă e un britanic, nimic nu mai contează. Uralele se înalţă şi îţi fac pielea de găină. Probe de viteză care lasă mănuşi rupte. Îţi aduci aminte că te-ai tăiat la un deget şi te-ai văitat o zi întreagă. Te uiţi ruşinat la rană şi priveşti. Pe ecrane un băiat cu codiţe rasta îşi sprijină proteza.

Simon Barnes scria acum cîteva zile în The Times, "stergeţi cuvîntul brav din dicţionar pentru că nu vom avea nevoie de el cîteva zile".
Tot în Times am citit că jurnaliştii în scaun cu rotile acreditaţi la Jocurile Paralimpice i-au sfătuit pe ceilalţi să nu mai folosească "inspiraţional" atunci cînd scriu despre sportivi paralimpici.

Ei, ziariştii în cărucioare cu rotile pe care-i zăreşti în Centrul de Presă şi te întrebi care dintre ei a fost? Cel care are pe el un tricou pe care scrie España, cel cu tricou verde, cel pe care îl ajută un labrador sau asiaticul care cară după el un aparat foto cu obiectiv imens. Cum am putea să scriem altfel despre nişte oameni care au trecut dincolo de limite.

Istorii care dau fiori
În poveştile celor mai cunoscuţi zece paralimpici sînt lucruri cutremurătoare. Americanca Tatyana McFaden s-a născut la Sankt-Petersburg şi a petrecut primii şase ani din viaţă într-un orfelinat. Are spina bifida. A fost înfiată de o americancă şi apoi a schimbat legile în statul Maryland pentru că nu oferea nimic persoanelor cu dizabilităţi.

Sarah Castle era sănătoasă pînă la 11 ani, cînd o boală autoimună i-a atacat măduva. Fiecare dintre cei 4.200 de sportivi prezenţi are povestea lui cutremurătoare, dar şi povestea lui de glorie. Dacă nu despre ei scriem că sînt inspiraţionali, atunci despre cine? Iar Londra este locul perfect pentru poveşti. Enjoy The Games!