Luminiţa Paul despre cei patru ani fără Marian Cozma: "Durerea rafinată"

Cît timp a trecut! 4 ani s-au împlinit ieri şi durerea parcă nu mai e atît de tăioasă, de pulsatilă. E tot acolo, dar s-a anesteziat un pic, s-a lăsat pătrunsă de Valiumul nopţilor nedormite şi de Ibuprofenul amintirilor prea des rulate pe acelaşi ecran tremurător al memoriei. E tot acolo, pregătită să ţîşnească în jerbe de înţepături şi suspine la cel mai mic semn.

Atunci, imediat după ce s-a întîmplat nenorocirea, lumea înmărmurită a căpătat nişte imagini difuze, alb-negru, în care coborai scara spre subsolul clubului din Veszprem, îmbrăcat într-un tricou alb cu dungi late. Următoarea secvenţă te arăta urcînd în fugă aceleaşi trepte tragice, fugind de ceva ce te urmărea, de ceva ce poate deja te atinsese sau avea să te ajungă din urmă. Părea că e fuga care te va duce spre salvare, dar nu, nu a fost aşa. Acolo, la capătul scării, nu te întîmpina lumina, ci opusul ei.

Încă e greu, aproape imposibil de înţeles că s-a întîmplat aşa ceva. E greu de acceptat că oamenii îşi pot face rău, răul definitiv, iremediabil, unii altora pornind de la cele mai aberant de mărunte motive. Sau pentru că aşa sînt construiţi să rezolve lucrurile, cu tăişul unui cuţit. E povara ce traversează secole şi milenii fără a se uşura, povara care, cu cît se distribuie pe mai mulţi umeri, cu atît devine mai apăsătoare.

În iunie 2011, cînd s-a încheiat procesul celor care ţi-au luat viaţa, doi dintre ei au primit închisoare pînă la sfîrşitul zilelor lor, iar al treilea 20 de ani. Încă îmi vin în minte frînturi din interviurile pe care le-au dat în timp ce Justiţia îşi urma cursul, uriaşa sfidare ce răzbătea din răspunsurile unor indivizi care credeau că vor scăpa uşor. Care îşi justificau faptele crunte cu acel gen de seninătate care te face să experimentezi furia, revolta reactivă, în forma ei primară. Între timp, pedepsele le-au fost îndulcite, pentru că au făcut apel, 18 ani pentru primii doi, 13 pentru al treilea. Nu e încurajator, e ca un lingou de oţel care se topeşte la flacăra unui chibrit. Rămîne însă consolarea că dreptatea s-a făcut, chiar dacă nu în forma ei cea mai severă.

Şi în timpul acesta tu lipseşti. Lumea îşi aduce aminte de tine, imaginile de cînd jucai curg pe ecrane, un băiat înalt, solid, blond cu ochi albaştri, care avea doar 26 de ani şi o viaţă de trăit. Lumea nu te uită. În Veszprem ţi-au ridicat o statuie în faţa sălii, acum vor numi o stradă cu numele tău. Dar parcă durerea nu mai e atît de tăioasă. S-a rafinat, e mai subtilă, mai insinuată. Şi se trezeşte brusc în momente ca acestea, cînd plîng filele de calendar. Tu lipseşti şi te-ai dus lăsînd acel mesaj ce în ziua de azi pare tot mai greu de demonstrat: "Deşi lumea e plină de ură, inimile sînt încă pline de iubire". Ce trist paradox!