Luminiţa Paul crede că: "Într-un sport longeviv, vîrsta nu contează. Contează să faci lucrurile bine" » Ana şi Valentina

Era ziua deschiderii şi doar o sală alocată pentru antrenament. O sală lungă şi îngustă, cu peste 20 de planşe aşezate în paralel, pe care se zbăteau în zgomot metalic zeci de sportivi. În isteria de sunete, chiar şi gîndurile alegeau să intre în greva tăcerii. Privirea înghesuită în colţul ochiului prinde însă o imagine aparte. O femeie micuţă, n-are mai mult de 1,65 metri, firavă, cu părul blond cenuşiu strîns la spate, aleargă în jurul sălii. Aceasta e încheierea ei de antrenament. O face metodic, cumva suveran, fără să se abată de la traseu, chiar dacă în drumul ei se agită spade, săbii şi florete deopotrivă. Parcă i se retrag din cale toate obstacolele, iar cînd apare totuşi unul mic, îl sare cu graţia paşilor egali, fără să-şi tulbure liniştea.

Acea femeie era Valentina Vezzali şi se afla în lumea ei. Lumea în care, cel puţin pentru privitorul ocazional, totul pare rînduit, calm, cu scop. O formă de a trăi în universul contemporan agitat şi de te împăca perfect cu momentele lui de frivolitate. La vremea respectivă, avea 38 de ani şi jumătate şi urma să cîştige medalia de bronz la floretă individual şi pe cea de aur cu echipa la Jocurile londoneze. Debutul olimpic însemna o finală pierdută în faţa Laurei Badea la Atlanta 1996. Ce banal sună, dar cum trece timpul!

Zilele trecute, s-a întors la antrenamente la mai puţin de o lună după ce a născut al doilea copil al ei şi al fotbalistului Domenico Giuliano. La 39 de ani şi 4 luni. Cu cîteva zile înaintea Campionatelor Europene de anul acesta. Nu va fi gata pentru ele, dar pentru Mondiale, de ce nu? Cu toate că are acasă o colecţie de medalii care ar fi de ajuns să garnisească palmaresele unei generaţii întregi. Să amintim doar aurul. 6 medalii olimpice, 13 mondiale, 11 europene. O grămadă de victorii în Cupa Mondială. Apoi, din februarie, a intrat în Parlamentul italian din partea Scelta Civica a lui Mario Monti. Există timp pentru toate? Probabil că da.

Ce o îndeamnă pe Vezzali să continue? Ce vrei să mai obţii cînd ai cîştigat totul? Nu găsesc decît un singur răspuns: dacă faci atît de bine ceva, de ce să renunţi la el? Doar pentru că ai o vîrstă? În acest caz, ca şi în altele, anii nu sînt o povară, pot fi un ajutor, un stimulent, o sursă de experienţă. Anii pot fi ascunşi de un zîmbet, iar victoriile generează surîsuri. Ce simplu!

Tot în aceste zile, Ana Maria Brînză se află pe primul loc al clasamentului mondial la specialitatea ei, spada. Pentru că e talentată, valoroasă şi pentru că munceşte imens. Pentru că n-a uitat nici o clipă neagră pe care a trăit-o, mai ales în ultimii ani, dar a găsit forţa de a o încuia într-un cufăr micuţ şi de a merge mai departe. Pentru că îşi doreşte să fie sus şi pentru că o merită. Pentru că un titlu la individual e singurul care-i lipseşte din palmares şi pentru că timpul îi şopteşte magnetic, seducător, că îl va obţine. Poate chiar acum, la Zagreb. Dacă nu, va fi la un moment dat. Fiindcă, la fel ca în cazul lui Vezzali, cînd faci lucrurile bine eşti răsplătit. În multe feluri.