Articol de Luminiţa Paul - Publicat marti, 13 august 2013 00:00 / Actualizat marti, 13 august 2013 11:13
Sorana Cîrstea a plîns după finala pierdută la Toronto în faţa Serenei Williams. Pare ciudat, dar e o descătuşare pozitivă
Nu e zi să nu vedem pe cineva plîngînd. Îmi vine în minte acum o secvenţă din Tacones Lejanos, filmul din 1991 al lui Pedro Almodóvar. E vorba acolo de o scenă de teatru, de un personaj, mama, jucat de Marisa Paredes, de o urmă de ruj roşu şi de o singură lacrimă, una singură, mare, frumos conturată, care cade pe scîndura tocită. Acea unică lacrimă are mai multă forţă decît un gest, o vorbă sau chiar un discurs. Pentru că plînsul, deseori spre întotdeauna, nu are nevoie de translator. Vorbeşte prin propria-i forţă.
Cînd Sorana a izbucnit într-un hohot imposibil de înăbuşit după încheierea finalei de la Toronto, şi lacrimile ei au vorbit de la sine. Au spus povestea fără machiaj a unui efort întins pe o săptămînă întreagă şi care şi-a găsit culmea duminică seară, în faţa celei mai bune jucătoare din lume a ultimilor ani, Serena Williams. Nu erau lacrimi de ciudă şi nici de neputinţă, deşi, concret, americanca a dominat meciul şi nu a lăsat pea multe şanse pentru româncă. Acel plîns arăta cît de mult îşi dorea Sorana să joace bine, să se ridice la nivelul adversarei sau aproape de el, să merite aplauzele publicului pentru loviturile ei, pentru ceea ce reuşeşte în teren, şi nu pentru încurajare.
Dar lacrimile Soranei au acel miez cald al faptelor bune. Vin, poate, şi din oboseala nu atît fizică, cît mai degrabă psihică a atîtor zile încărcate cu victorii, unele confortabile, altele la limită. Din conştientizarea faptului că, preţ de o săptămînă, timp în care a învins 4 jucătoare de Top 15 şi a întîlnit-o în finală pe numărul unu mondial, Sorana şi-a trăit o bucată de vis. Aşa ar trebui să fie viaţa ei de acum încolo, mereu în fazele avansate ale turneelor mari, mereu înfruntînd adversare puternice şi învingîndu-le. Pentru că poate. Nu întîmplător discursul limpede, răspicat, al lui Darren Cahill din timpul meciului, cînd a fost chemat de româncă pentru sfaturi, exact asta a repetat pînă la saturaţie. "You can do it, you can do it!".
Plînsul Soranei se insinuase încă din timpul meciului, în setul secund. Înainte însă, cînd Cahill a venit să stea de vorbă, dialogul lor a fost cel al unor persoane care comunică veritabil. Contactul vizual, privitul în ochi, mai exact, spun asta cu majuscule. Eşti dispus să asculţi, să înţelegi şi să faci atunci cînd ai încredere în cineva. Iar cînd ai încredere, te uiţi în ochii celuilalt, cauţi acolo firul de care îţi înnozi evoluţia, temerile, uneori chiar viaţa.
Nu e zi să nu vedem pe cineva plîngînd. Şi e foarte posibil ca lacrimile să impresioneze pe cei din jur. Ale Soranei au impresionat-o atît de puternic pe învingătoarea ei încît a rostit nişte laude rare. "Ooo, nu plînge, Sorana!", i-a spus. "Eşti atît de tînără! Aş vrea eu să mai am din nou 23 de ani şi viitorul în faţă. Uite ce ai făcut zilele astea, ai bătut atîtea jucătoare bune, ai un timp luminos înaintea ta!". Aceste vorbe valorează aur într-o lume a concurenţei aprige, a dorinţei uneori disproporţionate de a reuşi în pofida celorlalţi.
Nu e zi să nu vedem pe cineva plîngînd. Lacrima Marisei Paredes dintr-un film premiat şi lacrimile Soranei de după finală spun, de fapt, acelaşi lucru. Că emoţia e mereu cu noi şi e foarte bine să fie aşa. Că e bine să plîngi ca să poţi merge mai departe, spre sfîrşit sau, dimpotrivă, spre ceva mult mai strălucitor.
