Povestea lui Andre "Nefericitul" Agassi » Ce te motivează să mergi mai departe?

Probabil că sentimentele lui Andre Agassi au fost trăite de mulţi dintre noi. Ştiţi cum e: iubeşti o persoană sau un lucru atît de mult, acea persoană sau lucru te dezamăgeşte, iar în final se întîmplă ca iubirea ta să se transforme în ură.

Agassi a iubit tenisul. Foarte mult. I s-a dedicat complet lui. La 13 ani era doar un copil care se străduia să fie cel mai bun la Academia de Tenis a lui Nick Bollettieri.

Era o fire ambiţioasă, pregătită mereu să îşi depăşească limitele. Acest lucru l-a surprins şi pe antrenorul său care, după cele opt săptămîni plătite, l-a mai păstrat pe jucător la Academie deoarece a văzut în el un potenţial mare jucător. Şi nu s-a înşelat!

"Cel mai frumos lucru care s-a spus despre mine"

La 15 ani, Agassi debuta cu o victorie în primul său meci pe un tablou principal la profesionişti. Victorie cu John Austin, un jucător pierdut în negura tenisului. Şi ce victorie. 6-4, 6-2, scurt, fără emoţii. Asta se întîmpla în turneul de la La Quinta, din California.

"Am 15 ani şi bat oamenii mari, îi bat de îi rup. Peste tot unde mă duc, oamenii mă arată şi şuşotesc: "Uite-l. Ăsta e puştiul de care îţi spuneam. Copilul-minune." Este cel mai frumos pe care l-am auzit spus despre mine", povesteşte Agassi în cartea sa autobiografică.

Primul turneu avea să fie cîştigat la 17 ani. În 1987, an în care termina pe locul 25 în lume, tînărul Agassi reuşea să cîştige Openul Sud-American de la Itaparica. "După ce îl bat pe cel mai bun jucător al lor, Luiz Mattar, spectatorii nu par să îmi poarte pică. Ba chiar mă fac brazilian de onoare", mărturiseşte Agassi.

Lecţia campionilor: "victoria nu schimbă nimic"

Anul 1988 înseamnă explozia: şase turnee cîştigate plus semifinale la Roland Garros şi US Open. Prima finală la un turneu de Grand Slam avea să vină în 1990, la 20 de ani, la Internaţionalele Franţei. Din păcate, aici e învins în patru seturi de Andres Gomez. "Am pierdut această finală din cauza unei peruci pe care o purtam. Mă gîndeam doar la faptul că s-ar putea să îmi cadă şi ce glume s-ar naşte din situaţia asta", povestea Andre Agassi în 2009.

Nici a doua finală de Grand Slam nu a fost mai norocoasă. S-a întîmplat în acelaşi an, la US Open, unde l-a întîlnit în ultimul act pe legendarul Pete Sampras. Meci pierdut cu 4-6, 3-6, 2-6.

Primul succes într-un turneu de Grand Slam avea să vină abia în 1992, la Wimbledon. Într-o finală de cinci seturi, Agassi reuşise să treacă de Goran Ivanisevici după ce îi eliminase pe parcurs şi pe Boris becker şi John McEnroe.

"Eu nu simt că Wimbledon m-ar fi schimbat. Chiar simt că am aflat un mic secret murdar: victoria nu schimbă nimic. Acum ştiu ceva ce au voie să ştie foarte puţini oameni. O victorie nu este atît de plăcută pe cît de neplăcută e o înfrîngere, iar sentimentul de bine nu durează la fel de mult ca supărarea", erau gîndurile lui Agassi după ce se impunea la Wimbledon.

"Sînt numărul 1 şi sînt gol pe dinăuntru"

Dar pentru Agassi, aceasta nu avea să fie ultima victorie. Rînd pe rînd au mai venit trofee. Şi ce trofee! Le vom enumera doar pe cele mai importante: patru la Australian Open (1995, 2000, 2001, 2003); una la Roland Garros (1999) şi două la US Open (1994, 1999). În plus, a fost campion olimpic la tenis la Atlana, în 1996. Iar cireaşa de pe tort a fost, fără îndoială, fotoliul de lider în clasamentul ATP, timp de 30 de săptămîni.

"Am făcut-o - sînt jucătorul de tenis numărul unu de pe planetă şi totuşi mă simt gol pe dinăuntru. Dacă a fi numărul unu mă face să mă simt gol, nu mă mulţumeşte, atunci ce sens are? De ce să nu mă retrag pur şi simplu?", povesteşte Agassi.

Nu s-a retras atunci. A ridicat capul şi a încercat să meargă mai departe. Şi-a fixat noi obiective, noi turnee de cîştigat. Şi au fost cîştigate, însă sufletul lui a rămas la fel de pustiu.

În momentul retragerii, la US Open 2006, Agassi a plîns. A plîns pentru că abandona o pasiune care a început să îl frustreze. Căreia i-a dedicat copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa. O pasiune în care a investit timp, efort, dar şi iubire. A plîns pentru că totul se termina. Şi nu ştia ce va urma.

"Sunt un om relativ tînăr. Treizeci şi şase de ani. Dar mă trezesc ca şi cum aş avea 96. Trăiesc din tenis, deşi urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată şi secretă, şi întotdeauna l-am urît", mai spune Andre Agassi. Sau poate l-a iubit prea mult.