Meritau mai mult! » Luminiţa Paul despre "Cei care nu s-au ridicat la înălţimea visurilor pe care le-am construit pentru ei"

De cîte ori nu s-a auzit această expresie, "nu şi-a împlinit potenţialul", în lumea sportului! Talentul seduce, arată parcă şi mai strălucitor, mai plin de farmec, de promisiuni, cînd îl observi la un tînăr. Cînd vezi, presimţi în el ceea ce ar putea să ajungă. Un campion. O stea. Un învingător. De cîte ori nu ne-am propus - şi am făcut-o - să urmărim un copil sau un adolescent prodigios, însoţindu-l în închipuire pînă pe prima treaptă. Uneori, speranţele se împlinesc. Alteori, de multe ori, nu. Potenţial neîmplinit. Şi o senzaţie de pierdere.

Recent, argentinianul Davíd Nalbandian şi-a anunţat retragerea din tenis. Ajuns la 31 de ani, chinuit de accidentări în ultimii ani, fostul numărul 3 mondial a atins punctul de saturaţie. Nu e o decizie total neaşteptată. Mai degrabă dimpotrivă. A făcut prima operaţie la şoldul drept în 2009, pe a doua anul acesta, cînd a suferit o intervenţie şi la umărul drept. Ce rămîne în urma carierei lui profesioniste? O finală la Wimbledon, 4 semifinale şi 5 "sferturi" de Mare Şlem, 11 titluri ATP, dintre care două de Masters, un titlu la Turneul Campionilor, cînd l-a învins, revenind de la 0-2 la seturi, pe un Federer aflat în miezul vervei sale.

Acestea sînt cifrele. Puţin!, sărim şi spunem. Merita mai mult! Şi poate că aşa şi e. Talentul lui îl îndreptăţea la mai mult. Încă se spune despre el că este cel mai dotat jucător care nu a cucerit un titlu de Mare Şlem. Dacă trebuie dat un exemplu de ceea ce a fost capabil, atunci iată: în 2007, după un sezon şters, a venit pe final de an şi a cîştigat în săptămîni consecutive la Madrid şi Paris, turnee Masters, învingîndu-i de fiecare dată pe traseu şi pe Federer, şi pe Nadal! Şi totuşi, trebuia să obţină mai mult!
Sînt atîţia sportivi cărora li se poate aplica această etichetă. Cariere care ar fi trebuit să strălucească şi doar au pîlpîit. Întreb colegii de la fotbal şi obţin o listă unde apar numele lui Mitea, Luţu, Zicu, Alin Stoica, Cursaru, Claudiu Răducanu. Unii dintre ei au ajuns la cluburi din Europa, chiar foarte bine cotate, dar s-au pierdut. Şi cîte n-ar fi putut să facă! În fotbalul internaţional, Theo Jumătate îi enumeră pe Gascoigne, "în primul rînd!", dar şi pe Riquelme, Adriano, Quaresma, chiar şi Robinho. Să nu-l uităm pe Mutu. Cîte n-ar fi putut să facă şi el! Sînt doar cîteva nume, cu siguranţă există şi altele, fiecare are unitatea lui de măsură pentru talent şi pentru irosire.

Ei sînt "underachiever"-ii. Cei care nu s-au ridicat la înălţimea visurilor pe care le-am construit pentru ei. Poate însă că aşa era programat să fie. Poate că există o explicaţie pentru neîmplinirea potenţialului. Un fizic mai fragil decît se credea. O predispoziţie spre accidentări. Un psihic labil. O lipsă de dedicare la antrenamente. O risipire a intereselor în mai multe direcţii. O prea mare încredere în sine. O prea mică încredere în sine. Ghinion.

Pînă la urmă, sîntem ceea ce sîntem. Uneori, ne facem viaţa, alteori ne dirijează ea, noi rămînem acolo, eroii principali în scenariul eşecurilor şi bucuriilor proprii. Şi poate uneori ceea ce am obţinut e suficient pentru noi, chiar dacă nu şi pentru suporterii noştri. Nalbandian ar putea fi unul dintre aceste cazuri. Doar unul dintre ele.