Scrisoare tulburătoare a Luminiţei Paul către proaspăta campioană de la Sofia: ”Dragă Simona...”

Ai văzut, dragă Simona, cîtă lume a venit din ţară să te vadă ieri, în finală? Eu m-am uitat cu atenţie şi n-am zărit decît un steag australian, pe cînd la numărătoarea celor tricolore am pierdut repede şirul. Erau prea multe. Ba, mai mult, şi-au mărturisit admiraţia pentru tine şi spectatorii bulgari, care prin desene aproape copilăreşti, care prin strigăte de încurajare, care prin pancarte.

A fost ieri, în sala Armeeţ, un aer de sărbătoare, chiar dacă nu s-au umplut tribunele. Deh, e o sală mare! Parcă toată lumea stătea cu ochii pe ledurile roşii ale ceasului atîrnat sus, numărînd minutele, secundele pînă la intrarea voastră pe teren, a ta şi a lui Sam. Au fost întîi interviurile acelea scurte, pe tunelul dinspre vestiare, apoi ai luat-o de mînă pe fetiţa blonduţă şi ai intrat în sală. Deja era mare zgomot, lumea îţi scanda numele, steagurile fluturau.

Bandaj pe coapsă
Ah, acum observ, ai un bandaj pe coapsa stîngă, rest al accidentării de sîmbătă, din primul set al semifinalei cu Ivanovici. O fi mai rău decît am crezut cu toţii? Să sperăm că nu, că e doar o măsură de precauţie.

Încălzirea trece repede, mingile vîjîie cu repeziciune pe suprafaţa vişinie cu margine verde, gata, e timpul să înceapă!

A şasea finală a ta din acest an. Pe celelalte cinci le-ai cîştigat, şi pe zgură, şi pe iarbă, şi pe hard, şi indoor, şi afară, nimeni n-a mai reuşit o asemenea performanţă. Să-ţi mai spunem că doar Serena are mai multe titluri decît tine în 2013? Nu, nu e cazul, ştii deja, ai auzit asta de multe ori în ultimele luni. Şi e purul adevăr!

Oare ai emoţii? Ce trăznaie! Nimeni nu scapă de emoţii, măcar un pic, acolo, tot există. Oricît ai juca, la orice nivel, carnea tremură puţin, inima bate mai tare, ochii se înceţoşează. A început! Stosur vrea să ia cu asalt terenul de la prima minge.

Irisul albastru sticleşte a hotărîre, probabil că mintea i-a rămas agăţată de finala de la Moscova. Pierdută în faţa ta. E încă recentă, rană nevindecată, n-a trecut destul timp ca s-o amortizeze. De aceea vrea să înceapă tare, să-şi impună voinţa.

Start furios
Îşi face uşor primul game de serviciu, apoi îl ia şi pe următorul, pe serviciul tău. În tribune, lumea se foieşte. Ce se întîmplă cu tine? Pari nesigură, nehotărîtă, fără vlagă. Strigătele de încurajare sînt răzleţe. "Hai, Simona, că se poate!", sună un glas distinct. Îl auzi? Cine ştie? Se poate? Cît de tare doare piciorul cînd te împingi în el la serviciu? Doar tu ştii. Dar strîngi din dinţi şi faci primul tău game. E un început.

Stosur joacă însă incredibil, şfichiuie mingea cu sete şi cu decizie, ca în vremurile ei cele mai bune. Bicepsul se încordează, ochii fixează sfera galbenă, jap, bam, punct! Aşa se duce primul set. Parcă e prea linişte în sală. Oamenii îşi amintesc de ce au venit aici şi încep să te încurajeze.

Din nou. Este exact ceea ce îţi trebuie, îţi poţi trage energie din strigătele lor, din valul acesta de simpatie care te învăluie ca o pătură caldă, ca un bandaj alinător peste piciorul dureros. Pentru că la cel real ai renunţat, din cauza transpiraţiei începuse să alunece, nu-ţi mai stătea cum trebuie.

Începe setul al doilea. Ştii, începi să semeni tot mai mult cu Simona din zilele trecute, din lunile trecute, de anul acesta. Schimburile de mingi se lungesc, Samanthei nu-i convine, se vede pe chipul ei, în ochii care se tulbură. Şi faci primul break. Dar imediat ea revine. Şi mai faci un break. Şi îţi ţii serviciul. Şi mai faci un break. Şi iei setul cu 6-2.

Emoţii depăşite
L-ai văzut pe Ilie Năstase în lojă? A, înţeleg că da, l-ai zărit la începutul meciului şi asta te-a intimidat puţin. Acum ţi-ai dat seama că n-a venit ca să te sperie, ci ca să te sprijine. Şi vrei să-i arăţi că are de ce s-o facă.

Ţinteşti tot mai bine, forehand-ul zburdă, reverul găseşte lungul de linie, cît de bine te descurci cu slice-ul ăsta jos al lui Stosur!, pui şi o scurtă, excelent! Australianca e tot mai precipitată, greşeşte, mingile ei ies afară.

Mergeţi cap la cap pînă la 2-2 fiindcă serviciul ei încă poate deranja, kick-ul ăla uriaş care te obligă să loveşti de la nivelul umărului, dar începi tot mai des să-l neutralizezi. Ai mai făcut-o şi la Moscova, şi la Cincinnati.

Sala simte schimbarea, strîngi şi tu pumnul cînd faci un punct senzaţional, simţi că te-ai eliberat, iar ea e tot mai crispată, frustrarea o sufocă, ajunge tîrziu la mingi. Faci un break, piciorul parcă nu mai doare. Mai faci unul şi apoi serveşti pentru meci.

Happy end, Sofia!
Urci repede la 40-0, nu mai e timp de irosit. La a doua minge de meci totul se încheie. Dragă Simona, îţi laşi racheta să cadă pe jos, zîmbeşti larg, o fetiţă fericită care întoarce privirile spre părinţi, spre antrenor, spre manager, te închini şi dai mîna cu învinsa ta. Cîtă bucurie! "Si-mo-na! Si-mo-na!", lumea nu s-a săturat să-ţi strige numele. Cîtă afecţiune încape în mii de inimi!

E anul tău. Cu şase titluri. De azi, eşti a 11-a jucătoare a lumii. M-am gîndit să-ţi scriu toate astea nu ca să nu uiţi, ci ca să nu uităm noi. Şi ca să trăim un 2014 şi mai strălucitor!

Cu drag,...